Câinii obosiseră
Să latre,
Greierii se furişaseră la umbra dimineţii,
Dispre răsărit se pierdea
Uruitul-urâtul avioanelor
(Din ce în ce mai departe,
Din ce în ce mai nepăsătoare:
Sfârşit de coşmar).
M-am dus până pe marginea prăpastiei,
Dar n-am privit în jos
(Niciodată nu cazi dacă
Nu eşti lăsat din mână),
Albastru se cuibărise
Ca un pui de barză
Pe vârful muntelui meu.
Nu este ceahlău,
Nu e retezat,
E blând ca pâinea scoasă din ţăst
(De dragul meu
Bunica nu mai aştepta dospitul,
Nici cu o azimă nu mai avea răbdare
Şi-mi întindea în vatra încinsă
Ca dragostea
O turtă –
Era înaintea lipiilor, talienii
Abia se gândeau să
Înventeze pitza,
Iar eu eram protocronist,
Protoereu,
Proţap,
Proptit cu ochii spre cer.
Ochi spre cer!
Tocmai asta voiam să-ţi spun, iubito
Şi mă leg cu jurământ
Că e adevărat:
Sus, singur ca un poet,
Mă aştepta
Luceafărul dimineţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu