Cum se chema, iubito,
Portul acela
Spre care pornisem
(Era port sau doar țărm,
Nu-mi amintesc decât silabele
Duioase
Ca o chemare la liturghie
Dintr-o mânăstirea
Și ea uitată).
Nu, nu încerca să-ți amintești,
Acum știu bine că era seară
Și ne rătăcisem printre poteci,
Pădurea ne înghițea ca un balaur,
Tăcerea era grea ca păcatul părinților.
Voiai să ne oprim
Și să trecem direct în cer
Fără sa mai facem vreun pas,
Rugăciunea urma să fie cheia
Sau parola spre rai.
Ce inspirată ai fost,
Nemuritoareo!
Îți simt și acum
Tremurul mâinii:
Într-o clipă mi s-a luminat mintea
Ca noaptea care fuge din calea
Scânteii de cremene.
Nu plecasem spre niciun port,
Nu eram în largul niciunui ocean.
Fiecare se rătăcise pe cont propriu.
Tu erai țărmul,
Eu eram marea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu