Valoarea unei opere literare nu poate fi definită în afara suportului ei ideologic, de înţelepciune, în afara arhitecturii ei, deşi opera literară nu este nici înţelepciune, nici studiu social, nici soluţie politică, nici carte de înţelepciune şi nici cel puţin toate la un loc sau o chintesenţă a acestora. Dar chiar spunând “nu ne interesează decât cărţile mari“, aceasta presupune afirmarea unei judecăţi de valoare care nu include doar gustul, ci o cunoaştere a operelor “de rând“ ale autorului respectiv, ale epocii, ale literaturii naţionale din care face parte. Aceasta înseamnă eliminarea altora, a celor mai numeroase opere literare. Şi înseamnă şi a face istorie literară, fiindcă ne asumăm răspunderea de a face abstracţie de epoca în care s-a creat o operă. Este în afară de orice discuţie că versurile:
”Intr-o grădină,
Lâng-o tulpină
Văzui o floare ca o lumină.
S-o tai se strică !
S-o las mi-e frică
Că vine altul şi mi-o ridică.”
sunt versuri fără valoare deosebită. Dar când luăm în calcul epoca în care au fost scrise, ce avea înaintea sa Ienăchiţă Văcărescu ( mai exact ce nu avea ), situaţia se schimbă. Ba chiar apare un element nou : astăzi putem gusta poezia pentru cu totul alte motive : naivitate, muzicalitate, melancolie etc.
Sunt situaţii, întâlnite la mai toate culturile, în care în istoriile literare sunt incluse şi lucrări de filosofie, teologie, morală , datorită valorii de excepţie a acestora. Ele sunt lucrări clasice care cuprind, pe lângă valoarea legată de domeniul specific, şi o valoare estetică. Aşa este cazul, în istoria literaturii române, cu Descriptio Moldavie de Dimitrie Cantemir, Pseudochinegeticos a lui Al. Odobescu, Istoria românilor subt Mihai Voevod Viteazul , de Nicolae Bălcescu, Cuvente den bătrâni de B.P.Hasdeu, “Creaţie şi frumos în rostirea românească “ de Constantin Noica, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi altele. Pentru literatura engleză, Wellek şi Warren dau exemplu pe filosoful Hume, istoricul Gibbon, episcopul Butler, moralistul şi economistul Adam Smith, urmând precizarea că aceşti gânditori sunt discutaţi în mod fragmentar, rupţi din contextul potrivit, fără o înţelegere reală a istoriei filosofiei, a teoriei etice, a istoriografiei, a teoriei economice”. Evident, istoricul literar nu se poate transforma automat într-un bun cunoscător al istoriei tuturor acestor discipline. El devine pur şi simplu un compilator, un intrus conştient de propria lui incompetenţă.” [1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu