Israel, ca orice popor, era o entitate vie care în anumite situaţii absorbea şi adapta, dar în altele reacţiona împotriva influenţelor şi elementelor din mediul său. Prezenţa textelor bilingve sumero-akkadiene în Ugarit şi asemănarea lor cu Vechiul Testament dovedesc că manifestarea înţelepciunii şi literaturii Israelului a fost într-adevăr o parte din tradiţia sapienţială a vechiului Orient Apropiat în general, şi a Canaanului în particular.”[1] Astfel, el a păstrat caracterul înţelepciunii tradiţionale internaţionale, fără să facă trimitere la specificul naţional. Altfel spus, proverbele şi cugetările eclesiastului, Iov şi prietenii lui nu menţionează nimic despre cum gândeşte şi se poartă sau ar trebui s-o facă un evreu. Cu excepţia referinţelor la Solomon şi Ezechia şi a menţionării frecvente a lui Yahweh (Domnul), Dumnezeul lui Israel, nu se găseşte nimic care să-l facă pe cititor să-şi dea seama că acesta este componentă specială a literaturii lui Israel. Proverbele din Biblia ebraică, asemeni corespondentele lor străine „par să fie adresate nu unei naţiuni anume ci individului, oricine ar fi el.”[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu