Despre cuvintele limbii tale...

„Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor ? Dar dacă în orice cuvînt există o parte de uitate; este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră, nu am. avut întot­deauna răsunetul cîtorva popoare mari; cu creaţia noas­tră de cultură, poate nu încă ; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încît să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci cînd năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gîndul de totdeauna şi omul de pretutindeni sâ-şi vadă chipul. Şi o putem face în ter­meni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.

Este însă acesta un lucru bun ? Nu ar trebui ca uni­versalul să fie universal ? Cultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun : trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun : uni­versalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în cîte o limbă istorică.”

C. Noica