Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormîntă
În a Dunărei lungi valuri ce vuiesc şi se frămîntă,
Trece-un pod, un gînd de piatră ridicat din arc în arc,
Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite
Şi izbind cu repejune arcurile neclintite
Şi picioarele le scaldă la stîncosul lor monarc.
Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire.
Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carăle treier şi vuiesc asurzitor ;
Iar Saturn cu fruntea-i ninsă stă pe steaua-i alburie
Şi-aruncînd ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăţie
Aiurind întreabă lumea : — Şi aciea-s muritori ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu