„Pentru moment ţinem să amintim că apogeul nobleţei române se opreşte la 1700, adică până la epoca fanariotă, când începe decăderea, decădere căreia i se pune capăt în secolul nostru. Nu mai avem timpurile glorióse ale vechilor domni şi ale boerilor pământeni, cari mureau acoperiţi de glorie pe câmpul de luptă! Moravurile se modifică, viaţa fără acţiune şi plină de frică începe ; boerii ţărei — jumătate cu titluri cumpărate, — nu mai sunt boeri. Rar găsim în acest din urmă secol un caracter cavaleresc şi mare, căci invidia şi umilinţa a coprins o mare parte. De alt-fel, boerii cei vechi români, adevăraţii nobili, evitau demnităţile ce li se ofereau acum, şi cari erau ocupate de o mulţime de «homines novi», majoritatea greci, creaturi ale banului.
Să revenim la vechii noştriî nobili. — Cei ce suspin că la noi n'a existat o nobleţe ereditară şi de sftnge, ne spun că bóeriilè se căpătau pentru un incili personal, şi se dau ori-cui.
Prima parte, că se dau boerii mai mari sau mai mici pentru un merit e forte adevărată, cât despre a doua, nu trebue să uităm că nu epoca zisă fanariotă e oglinda boerismului român.
S'o admitem însă. Dar cum explică partizanii cei mulți al unor asemenea teorii, ca numai aceleaşi şi aceleaşi familii au avut în decursul timpurilor privilegiul de a căpăta titluri.
De ce nu se da ori-cărui român acest drept, şi cum fiul de boer erea tot boer fără decoraţia titlului? Nu se pate explica aceasta, ca şi o altă pr-tenţiune, care spunea ca aristocraţia erea formată din bogaţi; lucru ce nu merită chiar a fi discutat, fiind-că un om din popor ori-câtă avere ar fi avut nu intra în rândul boerilor prin faptul acesta.
Pentru cele ce se spun de nobleţă ereditară, cum că n'am avut ast-fel de titluri, opunem următorul fapt, pe care ne măgulim a'l releva pentru prima oară. A existat la noi un titlu moştenit, ereditar, pentru boerii cari nu se amestecau la curte spre a obţine demnităţi şi ranguri, acela de postelnic şi logofăt. Erea un obicei, — în sec. XVI şi XVII, — ca boerii ce şedeau de obicei la moşiile lor să se întituleze «postelnici» de şi nu aveau nimic aface cu demnitatea ce purta acest nume. Erea un titlu onorific şi în acelaş timp ereditar, care, — să notam bine, —nu avea limită de vârstă. Ast-fel găsim copii de 3—5 ani numiţi «postelnici», unii chiar mai mici. Nenumărate acte şi însemnări ale timpului ne probează aceasta. O mulţime de documente oficiale şi particulare ne citează boeri, cari locuiau la domeniile lor, cari nu ocupaseră nici-o dată funcţiuni, cu titlul de postelnic sau logofăt din cutare loc..... ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu