„Problema spaţiului, atît de specfică epocii moderne - am putea-o numi o dominantă a ei -, a păstrat amprenta a două mari concepţii, una venind din filozofie, iar cealaltă din fizică: e vorba de apriorismul kantian şi de teoria relativităţii a lui Einstein.
Apriorismul filozofic afirmă că spaţiul, ca şi timpul, face parte dintre condiţiile transcendentale ale experienţei şi că ideea de spaţiu nu poate fi în vreun fel schimbată (influenţată) de experienţă. Nu avem de-a face cu o noţiune empirică, deoarece experienţa nu este cu putinţă fără existenţa categoriei de spaţiu; spaţiul, ca şi timpul, este o condiţie a producerii fenomenelor. Teoria relativităţii, dimpotrivă, susţine că aceste categorii nu sînt apriorice şi, pentru a putea fi aplicate realităţii, ele trebuie definite în funcţie de sistemul de referinţă al observatorului; este un punct de vedere nou care, fără să contrazică total teoriile kantiene, aduce o profundă schimbare în însăşi baza fizicii contemporane.
Pentru cercetarea noastră însă, problema se încadrează în alt mod, pentru că altul este cîmpul de cercetare şi alta este metoda folosită. Reprezentarea spatiului este aici o problemă de ştiinţă umanistă, este o problemă de ştiinţă, şi nu de filozofie, o problemă de ştiinţă morală, nu de fizică matematică. De aceea credem necesar să semnalăm antecedentele din domeniul istoriei artelor, al etnologiei şi al filozofiei culturii, care s-au produs în Germania începutului acesta de veac.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu