Ce vorbeau? Nu pot reconstitui decât fragmente vane.
Nu interesează, poate, niciodată subiectul în artă, în pictură, în scupltură, în poezie, în nuvelă, schiţă sau roman, chiar în filosofie, nu importă ceea ce se spune, ci cum se spune? Probabil, că da. Actorii şi autorii, aceşti simpozioni valahi, s-au furişat în noapte, în moarte şi în boală. Eu am rămas, cu amintirea umbrelor florilor de păr pe zidul văruit de la Hanul Prahovenilor, stropit cu luna anilor 1945-1946.
Am mai revenit pe-acolo în toamna, iarna şi începutul primăverii 1948 cu amicul meu Radu Paul ca să ascultăm muzica greierilor şi siliştenelor. Vinul era tot gustos. Venea şi Bogza şi Cambrea, generalul roşu.
Sorin Pavel plecase la Sibiel cu aprehensiuni şi bonav de bănuielile crizei politice şi furtunii apropiate. Tudorel Branişte se autoarestase. Cenaclul nostru se dizolvase înainte de înfiripare. (Doream să scoatem o revistă literară, să fondăm o universitate la Craiova.) Cercul de foc se strângea în jurul nostru.
Până la sfârşit, în noaptea de 13 şi 14 april 1948, Ana Pauker şi Teohari Georgescu a dat ordin de arestare contra lui Ţuţea, Pavel Pavel, Cambrea, Radu Paul, Radu Popescu şi a mea, dizolvând-se cenaclul feeric, răsturnându-ne viaţa, pătându-ne trecutul, angajându-ne viitorul pe un drum precar, care nu putea fi al nostru.”
Petre Pandrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu