Domnul meu zice mereu iată-mă.
Vocea lui nu e ca a taurului
În călduri,
Nici ca a soaței lui
Care nu-și mai simte în preajmă
Vițelul.
Nu te va sperie cu valuri cât casa,
Nici cu mișcări tectonice
Care nasc insule și negre pământuri.
A încercat să atragă atenția
Cu ape ce ies din pământ,
Cu nori prăbușiți pe acoperișuri
De temple
Iar oamenii au zis că sunt întâmplări
Doar pe moment fără o explicație logică.
L-a trimis pe fiul lui
Să vorbească de pe un derdeluș
(Nu era munte, nu era deal,
Că trebuia să-l audă mulțimea),
Dar gloata s-a risipit
Că voia să urce la Ierusalem
Cu muzici și dănțuitoare.
Domnul meu vorbește
Pe limba fiecăruia:
Mie prin pasărea care-a bătut la fereastră
(Fiindcă îmi auzise inima ticăind ca un secundar).
Cred că voia o vorbă de duh
De la mine.
Sau să-mi aducă
Încă un semn
De la viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu