„Pînă şi la nivelul său de nesupunere şi nevrednicie, un elev rău simte că la Eminescu era vorba de altceva. Dintr-un simplu vers ori o simplă relatare despre poet, elevul îşi dă seama că acesta nu era din familia alor săi ; ori simte despre sine că ar putea fi din familia spirituală a lui Eminescu doar dacă, renunţînd să înveţe şcolăreşte, s-ar deschide către cultură şi dacă, rătăcind, ar şti să ajungă la şaisprezece ani, ca tînărul acela, la Blaj, respectat pentru cunoştinţele sale de colegii cei noi, în ciuda faptului că rămînea corijent la greacă şi avea în urma sa repetențe şi rătăciri. Iar aşa cum un simplu elev presimte ce este Eminescu, cititorul îl înţelege şi el, fără să-1 cunoască aproape, sau înţelege să vadă, în tot ce cunoaşte din el, un rest, acel rest care poate purta multe nume, dar care, oricum i-am spune, reprezintă bunătatea, bogăţia şi binecuvîntarea a ceea ce se numeşte : cultura omului.
Pentru deschiderea aceasta către cultură a lui Eminescu dau mărturie 44 de manuscrise păstrate cu grija la Biblioteca Academiei Române. Cine le răsfoieşte cu pietate îşi dă seama de ce e îndreptăţit sentimentul că Eminescu este altceva. Dar ce este el ? Nu cumva, cunoscut pînă la capăt cu aceste 44 manuscrise, în „cutremurul nervilor săi" — cum definea el singur gîndirea —, sau în aproximativul cunoştinţelor sale, ca şi în mizeria vieţii — aşa cum se reflectă ea uneori în manuscrise —, nu cumva Eminescu devine o dezamăgire ?”
Constantin Noica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu