„Gândirile fondatoare smulg popoarele şi culturile din acest ciclu biologic al viului, în care se aflau scufundate, spre a le iniţia întru Spirit, care, singur, există cu adevărat. Numind acel ceva pe temeiul căruia lucrurile sunt, ele oferă baze nu numai pentru variile arii culturale, ci şi pentru unitatea comunităţii universale: altfel spus, autorii acestui prim volum al Istoriei filosofiei se apleacă asupra gândirilor fondatoare ale umanităţii, înţeleasă nu ca gen uman abstract, ci ca o comunitate universală guvemată de căutarea sensului, ca „spaţiu interpersonal", şi nu, pur şi simplu, ca juxtapunere inertă de naţiuni sau popoare.
Prin conceptul de comunitate universală facem, evident, referire la Husserl, fără a împărtăşi, prin accasta, un europocentrism pe care Istoria filosofiei propusă de noi îl recuză în chiar principiul său, din moment ce ea îşi propune să deschidă o cale către gândirile nonoccidentale.
Urmându-1 pe Husserl, trebuie într-adevar să uşurăm apariţia acelei „umanităţi ca unică viaţă cuprinzând indivizi şi popoare şi a cărei coeziune e dată numai de trăsături spirituale; ea include o multitudine de tipuri de umanitate şi de culturi, dar care, prin tranziţii subtile, se topesc unele în altele. Această situaţie este comparabilă cu o mare în care indivizii şi popoarele sunt valurile" (Husserl, La Crise de l'umanite europeenne et la philosophie, Aubier, p. 29). O frumoasă viziune a formelor spirituale ale umanităţii, care nu trebuie, totuşi, centrată pe specificul european (cf. infra, pp. 5 şi urm.).[1]
[1] Russ, Jacqueline, Prefaţă, Istoria filosofiei, vol. 1, Gândirile fondatoare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu