Aşa cum insistă Erikson şi Goldthorpe, „distincţia între angajaţii implicaţi într-o relaţie de serviciu cu patronul lor şi cei ale căror relaţii de angajare sunt în mod esenţial reglementate de un contract de muncă este cea care fundamentează modul în care, în cadrul schemei noastre de clasă, diferitele clase au fost conturate". Aşa-numitele ocupaţii ale 'clasei serviciilor (sau salariaţilor) oferă avansări treptate, siguranţa locului de muncă şi posibilitatea de a schimba devotamentul arătat slujbei cu un nivel înalt de încredere din partea patronului. Ocupaţiile "clasei muncitoare, pe de altă parte, tind să aibă acorduri de plată bine reglementate şi să facă obiectul rutinei şi al unei supravegheri mai intense. Dacă mai sunt luate în considerare şi situaţiile celor care cumpără muncă şi ale celor ce nici nu cumpără munca altora şi nici nu o vând pe a lor (cu alte cuvinte, ale patronilor şi ale li-ber-profesioniştilor), atunci pot fi rapid sesizate originile şi structura elementară a clasificării.
în ciuda popularităţii şi folosirii crescânde, schema a făcut obiectul unor critici intense şi a numeroase controverse, cu toate că o mare parte a acestora au fost prost formulate.[1] [1] Gordon Marshall, ed., Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2003, p. 506.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu