Adrian Marino și poeții contemporani vizibili

„Nu mă regăseam, mă simţeam chiar străin, în această lume de „poeţi". De fapt, versificatori, care continuau tradiţionala „jale" românească, eternul „cântat din frunză", „doina" plurimilenară cântată din fluier lângă o „turmă de mioare". Pentru mine era o dovadă evidentă a persistenţei fondului profund arhaic, primitiv, „premodern" (cu o formulă eufemistică) a României tradiţionale. Deci, la antipodul întregii mele viziuni despre „România viitoare" şi a culturii sale. Nu o poezie spontană şi naturală ne lipsea, ci o cultură solidă şi bine organizată. Ce se poate aştepta de la un popor iremediabil contemplativ, liric, pasiv şi plângăreţ? Nimic ferm, constructiv, rezistent, integrat societăţii moderne globale. Dar nu numai atât. Eram invadat de zeci de volume de „poezie", scrise de cunoscuţi şi necunoscuţi, care nu aveau decât un singur scop: să scriu despre ei, să fie puşi în valoare, să obţină „succes". Omeneşte vorbind, înţeleg şi această stare de spirit. Dar nu o dată aceşti poeţi, fundamental egocentrici şi narcisişti, deveneau agresivi, obraz­nici, aroganţi. Se credeau genii inaccesibile. Stele unice pe firmamentul poeziei naţionale şi mondiale. N-a declarat Adrian Păunescu, de pildă, că avem... „cea mai bună poezie din lume"? Şi câţi poeţi români n-au luat, de la... Bucureşti, de la Uniune... premiul Nobel? Această megalomanie poetică, mai ales, îmi devenise insuportabilă.„


Adrian Marino