Meditaţie nefilosofică

Auzisem că omul e singur

Şi văzusem mulţi în aşa situaţiuni.

Bunicul meu şedea la poartă

Pe un scaun din scândură de brad

Şi abia răspundea la salutul

Trecătorilor,

De-ai fi zis că a surzit.

Dar îi vedea,

Că-i urmăream eu traictoria privirilor

Albastre

(De unde până unde ochi albaşti

La amândoi bunicii mei

Şi cel după tată -

Ăsta, pentru care nu pot să dorm,

Deşi nu-mi era simpatic -

Dar şi cel dinspre mama,

Nu am habar.

Sămânţă adus de vânt

Printre sudiştii

Lui Negru Vodă,

Buni, buni la răzbel,

De le ştiau toţi megieşii de frică

Şi se cam împotmoleau p-acilea.

Bine, asta e,

Dar de ce e şi femeia e singură.