Azi m-a îmbătat
culoarea neagră,
Pământul era un
dalmaţian uriaş,
Albul se
murdărise
De prea multă
folosinţă –
El e ca rochia de
mireasă,
Deşi nu e pătată
Păstrează trupul
primei mirese.
Pământul se
revoltă
Fără să ceară
ajutor ierbii,
Păstrează în
adânc energii
Ca taurul în
puterea nopţii
Care doarme
visând eliberarea.
Un copil trecea
puntea
Unui râu îngust,
Puntea dansa de
parcă ar fi obosit-o
Un elefant.
Nu ştiu dacă eu
eram
Sau amintirile
curgeau zdrenţe
Din trupul meu
rămas
Nemângâiat
De la plecarea
mamei.
O pată din
pământul ca negura
Avea forma ta
Şi brusc m-am
închipuit
Cântând din naiul
Singuraticului
Pan.
Şi trupul tău de
vioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu