Obiectul cercetat este, în cazul nostru, opera de artă, dar nu oricare, ci literatura acceptată ca operă de artă. Pentru aceasta va fi necesar să revenim, de fiecare dată, la termeni, pentru a evita confuziile. Va trebui să definim literatura ca artă şi teoria literaturii ca ştiinţă. Multă vreme neexistând suficientă claritate, s-a crrezut că de studiul literaturii se poate ocupa oricine, evident cine doreşte şi simte atracţie, dar venind din orice parte a ştinţei sau dinspre orice punct înspre opera de artă literară.
Pentru Northrop Frye, profesor la Universitatea din Toronto, este evident că ‘’inexistenţa unei critici sistematice a dat naştere unui vacuum de energie şi că toate disciplinele învecinate au invadat acest spaţiu liber’’.[1] Faptul că există o înţelegere sistematică a obiectului este dovedit de posibilitatea alcătuirii unui manual elementar în care se expun princiipile sale fundamentale. Northrop Frye îşi pune întrebarea ce ar conţine o asemenea carte despre critică.
Evident, aşa cum s-a văzut şi din rândurile de până acum va trebui să se încerce răspunsul la întrebarea “ce este literatura ?’’. Modest, autorul recunoaşte că nu dispunem de criterii reale pentru a deosebi o structură verbală literară de una non-literară şi nu avem nici cea mai vagă idee cum să tratăm aria semiobscură de cărţi socotite opere literare numai fiindcă au fost pur şi simplu incluse într-un curs universitar de ‘’ cărţi fundamentale ‘’ .
Descoperim apoi că nu avem nici un termen de genul celui de poem din poezie sau celui de piesă din dramaturgie, care să definească o operă literară . Şi din nou se apelează la spiritul unui poet, ca fiind singurul capabil să numească chiar şi situaţiile de acest gen şi să nu se sperie de cuvinte :’’ Blake n-are decât să susţină că a generaliza înseamnă a fi un idiot, dar atunci când constatăm că că ne aflăm, din punct de vedere al culturii, în epoca primitivă, având cuvinte care să denumească noţiuniler de frasin şi salcie, dar nu avem şi cea de copac, ne întrebăm dacă puterea noastră de generalizare nu este cumva mult prea redusă’’.
[1] Northrop Frye , Anatomia criticii , Bucureşti, Editura Univers,1972, prefaţă de Vera Călin, pag.14
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu