Filosofia nemăsuratului

Azi, fiule, voi vorbi

Despre cum trece timpul,

Deși nu știu nimic despre asta.

E n-aude, n-a vede,

Ca greul pământului

Și ușorul vântului.

Dar amintește-ți cât de aproape era cerul

Când te urcam pe umeri

Și prindeai păsări.

Treceau pe lângă noi clipele,

Erau aproape ca un sărut,

Ca peștele care se apropia de momeală.

Doar nu-l prindeam,

Restul era perfect.

Spune-mi, ai reușit să cântărești vreodată

Vorbele grele

Pe care le-am spus celor dragi

Și celor de departe.

Era vântul,

Era praful de pe tobă,

Și, totuși,

Ucide ca otrava de Cernobâl.

Tocmai voiam să-ți spun

Că nu-mi pare rău de timpul

Care trece

(Eu necrezând în nechezatul cailor).

Regret că și obrazul tău se va ofili într-o zi.

Stai linistit:

Ascult Simfonia destinului.

Printre note scrie că vom învia,

Iar lumina ochilor va fi

Ca a pruncilor.

Ava!

Ia tu greul pământului,

Lasă-mi mie

Ușorul  Duhului.