„Convingerea lui G. Călinescu — teoretizată pe larg în Tehnica criticii şi istoriei literare (studiu publicat mai întâi în Adevărul literar şi artistic pe 1938) şi în Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică (Jurnalul literar, 1947)— era că istoricul literar este necesarmente subiectiv, în înţelesul filozofic înalt. E adevărat că istoria generală şi istoria literară — subordonată legilor celei dintâi, deşi aplicată la o materie diferită — au a expune fapte obiective. Insă — arată el — „a expune un material fără a voi să reliefezi sau să insinuezi un sistem ar fi o trudă goală". Aceasta pentru că, scrutând adânc lucrurile, băgăm de seamă că „obiectul este corelativ subiectului şi nu se poate gândi decât prin mijlocirea lui". Mai mult încă: „adevărul istoric nu e curată reproducere, ci o activitate spirituală, asemănătoare cu arta propriu-zisă nu numai prin stil, ci şi prin structură". Teotria călinesciană se sprijină pe conceptul Gestaltpsychologiei, a „psihologiei formale", conform căreia a cunoaşte înseamnă a organiza, a structura. Ea se sprijină însă, mai ales, pe o mare experienţă, de cunoscător adânc, nu numai al literaturii române, dar al tuturor marilor literaturi ale lumii, pe practica exegezei şi pe talentul de nediscutat al scriitorului. Se pot scrie şi altfel de istorii literare, evident, însă concluzia la care ajungea Călinescu va trebui să facă întotdeauna obiectul reflecţiei celor ce-1 vor urma într-o asemenea întreprindere, pentru care el ne apare, la momentul 1940, personalitatea proteică însumatoare a unei epoci de mare înflorire a literelor româneşti.”
Ion Rotaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu