Strivirea poeziei

De la revistele dirijate de secţia de propagandă a partidului comunist, de la criticii şi istoricii literari, poezia nu avea la ce să se aştepte. Iar ea a devenit mută. Cei care au vrut, totuşi, cel puţin să murmure sau s-o rostească în şoaptă nu aveau ce căuta în redacţii sau în edituri. 

Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Ov. S. Crohmălniceanu erau la posturi, vegheau să nu se publice vreun vers care să nu aibă legătură cu lupta partidului împotriva ideologiei burghezo-moşiereşti sau cu construcţia socialismului în scumpa noastră patrie, după, desigur, „exemplul măreţ” al Uniunii sovietice.

Dar poezia nu moare, fiindcă se hrăneşte din cuvânt. Cerul poate să se întunece, pământul se poate cutremura, nămeţii pot coperi drumurile, nămoalele pot să se prăvale în albiile râurilor, istoria îşi poate ieşi din ţâţâni, casele se pot prăvăli, dar poezia supravieţuieşte fiindcă se hrăneşte din Cuvânt. Iar Cuvântul a fost nu doar de la început şi va pecetlui sfârşitul dacă se va retrage de deasupra lumii, ci este însăşi esenţa vieţii, este fiinţa însăşi. El, chiar îngropat, înviază în lumină.  
Şi deocamdată este îngropat, i se aud doar gemetele de moarte de sub pământ. Poezia fiinţează,  în primele două decenii de după ocupaţia sovietică, în închisori, prin poeţi de valoare: Vasile Voiculescu, Ragu Gyr, Nichifor Crainic, Theohar Mihadaş, Virgil Carianopol, Ion Caraion, Andrei Ciurunga, Aurel Baghiu,  Ioan Ploscaru.