Dă-ți jos pălăria, suflete,
Aruncă năframa,
Spală-ți fața cu rouă
Și laudă-ți Domnul.
Când te apucă melancoliul
Sau ți s-au cocoșat umerii,
Privește apa unui pârâu,
Chiar de e tulbure
Și nu-ți vezi chipul clar.
Popoare de vietăți
Sunt sub pânza subțire a gheții,
Fiecare cu rosturi și mers
Ca ale stelelor de pe cer.
Dacă-ți vei privi iubita
În lumina zorilor
Ai să observi micimea catedralelor.
La prânz se înalță
Ca un zid de cetate,
Iar seara ți se înclină
Ca trestia rugătoare.
Găsește-ți timp să-ți rostești:
Toate acestea sunt date mie
De la facerea lumilor.
Pentru mine s-a spus să fie
Și sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu