„Generaţia noastră, de vechi editori, generaţia anilor '60, a fost marcată,, aproape pe întreg parcursul unei vieţi accidentate, de spectrul teribil al cenzurii. Exista o cenzură oficială, bine organizată, dură şi nemiloasă, cu care veneau în contact direct cei ce lucrau în edituri sau în presă, dar mai există - pentru toţi concetăţenii noştri - o cenzură încă mai înfricoşătoare, pentru că acţiona din umbră, cea a falşilor prieteni sau colegi, a vecinilor - ochiul vigilent şi urechea ascuţită a Securităţii - care raportau acolo unde trebuia tot ceea ce se gândea cu voce tare, tot ce se scria, cu adaosul fantezist de rigoare, potrivit imaginaţiei bolnăvicioase a unora. Frica şi nesiguranţa au contribuit întotdeauna din plin la crearea şi consolidarea regimurilor totalitare, din orice direcţie a spectrului politic s-ar fi revendicat ele. Auto-cenzura, uneori ceva mai demnă, alteori laşă, a apărut pe fondul fricii şi a contribuit - uneori mai puternic decât cenzura oficială - la mutilarea unor opere (sau contribuţii intelectuale) valoroase.”[1]
[1] Tiberiu Avramescu, ”Cenzura în edituri (reflecţii memorialistice)”, in Marian Petcu, coordonator, Cenzura în spațiul cultural românesc, București, Editura Comunicare.ro, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu