Jurgen Habermas este printre primii care teoretizează şi impune conceptul de spaţiu public. Ceea ce nu vrea să însemne că „spaţiul public” este invenţia sa. Acesta a apărut odată cu spaţiul privat, iar cel din urmă... de la începerea lumilor. Conceptul este într-o continuă evoluţie, aşa cum îi stă bine oricărei idei. Şi cum este şi realitatea. Habermas reconsideră concepţia despre spaţiul public în cadrul studiilor sale, începute cu decenii în urmă, privitoare la teoria sistemelor şi, în particular, asupra pragmaticii comunicării. Curând, spaţiul public va deveni pentru el parte integrantă a unei perspective asupra acţiunii comunicative, înţeleasă ca negociere discursivă a normelor şi valorilor, fondată pe intersubiectivitate şi competenţă lingvistică şi culturală. Acţiunea comunicativă şi tipul de raţionalitate pe care se bazează sunt diferite de acţiunea strategică şi de raţionalitatea instrumentală şi ireductibile la aceasta.[1] Fiindcă acţiunea strategică este orientată către un scop şi devine manipulatoare, în timp ce acţiunea comunicativă aspiră la înţelegere mutuală, la încredere şi la cunoaştere reciprocă.
În acest caz, nu este surprinzător că se dezvoltă, în termeni politici, o concepţie asupra democraţiei bazată pe comunicarea interpersonală, pentru că în fond democraţia se raportează la libera comunicare a oamenilor între ei. Ceva mai mult: la posibilitatea oamenilor de a-şi exprima opiniile personale în public şi prin mijloace de difuzare. Individul dintr-un spaţiu public va avea, în acest caz, dreptul de a lua decizii în raport cu propriile lui convingeri. Din acest punct de vedere, poziţia lui Habermas a fost asociată conceptului lui Benhabib de „democraţie deliberativă”.[2]
[1]Peter Dahlgren, L’espace public et l’internet. In Television and the Public Sphere: Citizenship, Democracy and the Media. London
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu