Dialog matinal

Spre cine

Să mă-ndrept

Cântam de mult

Odată cu foştii îngâmfaţi

De pe Titanic

(Se lăudase unul

La plecare

Că nici Dumnezeu nu-i poate

Scufunda

Şi a avut dreptate:

S-au dus singuri la fund).

Azi dimineaţă, iubito,

Chiar nu ştiam

Încotro să-mi îndrept privirea.

Răsărea verdele

Din fiecare frunză.

Verdele verdelui care

Înverzeşte,

Iar lumina poleia cu aur şi argint

Haina pământului.

M-am uitat spre cer

Ruşinat

De micimea statuii

Şi de negrul hainelor.

Dar cucul mi-a zis

Nu eşti singur,

Nu eşti.

Eşti.

Eşti cu.

Eşti cu.

Şi de atunci

Sunt.

Te aştept să dormim

În verde de mai.