Statul, după S. Mehedinți

„Originea statului. — Ca să ne dăm bine seama ce este un stat, să vedem cum s-au născut cele dintâi state.

Cât timp omul a trăit în cete mici, rătăcind de colo până colo după hrană, el nu ajunsese nicăieri la întocmirea unei aşezări ce se cheamă „stat".

Fuegienii rătăcesc şi azi din loc în loc, având o singură grijă: „hrana de toate zilele". Eskimoşii şi boşimanii — la fel. Dar ni­meni n-a auzit până azi de un stat fuegian, boşiman sau eskimos.

Abia când omul ajunge statornic, adică se lipeşte de pământ, cerându-i „pâinea de toate zilele" prin culegere, pescuit, vânătoa­re, păstorie, agricultură, industrie, negoţ, drumuri, poduri, por­turi, etc, se naşte gândul de a stăpâni deplin un ţinut.

Cugetul acesta se deşteaptă pe încetul. II au în oarecare măsu­ră chiar şi cei ce trăiesc din vânătoare şi pescuit. De pildă, cine se apropie cu luntrea de ţărmul unde sunt câteva colibe de eskimoşi (iglu), întâi se opreşte. Dacă e se face semn să se apropie, asta e o dovadă că e bine primit. Dacă nu, trece mai departe. — Tot aşa şi în păduri. Sălbaticii nu se amestecă în pădurea altora să caute vânat. (Până şi unele paseri au simţul acesta de a nu trece spre lo­curile, unde sunt cuiburile altora.)

Abia când populaţia a sporit, iar omul începe a trăi din lucra­rea pământului sau din îngrijirea câtorva animale domestice, aşe­zarea lui devine mai statornică, iar viaţa începe a fi supusă unor rânduieli tot mai hotărâte, între care cea mai însemnată este res­pectarea proprietăţii pământului şi a produselor lui. — După cum culegătorul, vânătorul şi pescarul se simţea stăpân pe uneltele, armele, coliba şi veşmintele lui, tot aşa începe acum să se simtă stăpân şi pe petecul de pământ, pe care 1-a curăţit („curătură") spre a sămăna ceva.

E stăpân chiar şi pe copacul din pădure, pe care a făcut un semn. Nimeni n-are voie să ia poame din el.

Melanezianul, de pildă, schimbă deseori locul de „curătură". Dar pomii sămănaţi de el rămân toţi proprietatea lui. De la dânsul îi moşteneşte copiii; chiar fata, cu toate că ea intră prin cumpărare în familia bărbatului, păstrează totuşi dreptul de proprietate asu­pra pomilor sămănaţi de taică-său. Copiii fetei însă (adică nepoţii) nu mai au acest drept.

Din aceasta se vede că, îndesindu-se populaţia, omul munceşte mai mult, ca să-şi dobândească hrana, iar munca îl leagă tot mai mult de pământul pe care trăieşte; şi atunci se naşte simţul de proprietate asupra locului schimbat prin munca sa. Iar dacă are şi destulă putere, să apere acel loc de năvălirea altora, se cheamă că neamul acela are ţara lui şi întocmirile lui de viaţă obştească. — Un astfel de neam formează un stat.

Cele dintâi două temelii ale statului sunt aşadar: un popor şi un teritoriu, pe care poporul acela (mic sau mare) se organizează şi îl poate apăra, să nu fie stăpânit de alţii.

Dar desimea singură sau numărul nu ajunge. În New York, tră­iesc aproape 2 milioane de evrei; totuşi ei nu formează un stat, fiindcă n-au un pământ anume pe seama lor. — Ţiganii de aseme­nea, rătăcind din ţară în ţară, n-au nici un stat al ţiganilor, ci sunt priviţi numai ca oaspeţii altor ţări — plăcuţi ori neplăcuţi, după împrejurări.

însă nici numărul, nici teritoriul nu-s de ajuns. în India, sunt milioane de paria, care au şi desime, şi vechime (dravidieni), adică statornicie pe locul unde trăiesc; dar n-au un stat al lor, ci trăiesc sub ascultarea altora. Aşadar, mai trebuie ceva: voinţa de a trăi neatârnat de alţii şi puterea de a se organiza şi a respinge pe stră­ini de pe pământul moştenit de la părinţi.

Prin urmare, putem zice aşa: Statul este organizarea autonomă (materială şi culturală) a unui popor capabil să-şi afirme stăpâni­rea sa pe teritoriul moştenit de la străbuni.

Pe scurt, am putea spune: statul este expresiunea geografică şi istorică a voinţei unui popor. — După cum omul nu e întreg când o parte a corpului este paralizată (sau măcar legată de cineva), tot aşa un stat nu este întreg, cât timp nu cuprinde între hotarele sale întregul neam care a croit statul. (Aşa era de pildă România înainte de război. Vechiul regat era un stat, dar nu întreg, deoarece îi lipsea aproape jumătate din pământul românesc şi din poporul ro­mânesc.)

Când se întâmplă însă că împrejurările au aruncat o populaţie de alt neam în mijlocul altui popor, insulele acelea străine sunt o cauză de slăbiciune, — întocmai ca o ţepuşă înfiptă în corpul cuiva.

Există totuşi un stat, în care trăiesc la un loc mai multe nea­muri, şi totuşi statul e sănătos — este Elveţia. Dar elveţienii sunt ca nişte oameni scăpaţi de naufragiu. Acum vreo două secole şi ju­mătate, după ce Europa fusese pustiită de un război religios, care ţinuse vreo 30 de ani, colţul acesta din Europa a fost lăsat de ve­cini ca un fel de „insulă a păcii" împrejurul lacului celor 4 cantoane. Ţara elveţiană cuprinde mijlocul Alpilor, cu o faţadă spre câmpia Italiei, cu alta spre Germania (lacul Constanţei şi Rin) şi alta spre Franţa (lacul Genevei). Trăiesc deci la un loc trei neamuri: ger­mani, francezi şi italieni, cu limbi deosebite, religii deosebite şi obiceiuri deosebite, dar cu acelaşi gând: dragoste pentru pământul lor şi silă faţă de certurile (şi războaiele) vecinilor.

Prin urmare, putem zice că, la urma tuturor urmelor, sufletul hotărăşte statul. — Dar asta presupune un suflet plin de omenie. Un astfel de stat este „expresia geografică şi istorică a voinţei mai multor neamuri, care pun interesul obştesc mai presus de egois­mul fiecăruia în parte"

 S. MEHEDINŢI.