M-ai privit atât de frumos,
Prințesă,
Că mi se părea că sunt pe ceahlău,
Iar carpii mi se închină
Ca unui voievod neînfricat
(M-am și uitat puțin înapoi,
Trăgând cu coada ochiului spre prăpastii,
Gândind de sunt eu
Sau vreun duh al mândriei).
Ce meșteră ești la vindecat boli,
Ce cuvinte de dulce îți ies din gură
Pline de farmece
Precum mirosul cărnii
În zile de post.
Vuiau văile,
Se spărgeau fulgere,
Mai presus de vârfuri de munți,
Iar ție îți fluierau prigorii în glas,
Porumbii gângurau a iubire.
Părea că vine furtuna,
Că se despică în două adâncuri
Pietrele înălțate
În păresimile potopului.
Tu îmi așezai coroana pe frunte,
Te dădeai chicotind doi pași înapoi,
Veneai s-o potrivești mai bine
Pe frunte
Și cereai sărutări drept răsplată.
Ce vrăjitoare ești,
Mireasă din vis.
M-ai transformat în veșnicul prunc
Ascultător de povești.
Și tot cred finalul de basm fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu