Zicea Creola să-mi scot pălăria
Și să mă așez pe scaun comod,
Eu mă jenam să nu-mi vadă chelia
Și să nu simtă în voce un nod.
A început o lecție despre Goethe
Care a scris nu știu ce tragedie
Că era în vârstă, dar tot la fete
Se gândea-n zori, dar și la chindie.
N-aveam habar unde vrea să ajungă
Și de ce face cu mâna atâta ocol,
Oricum știam că e o cale lungă
De la a sta drept pân-la paralela cu sol.
Și mă pomenesc că privește în sus
(Cerul se învârtea ca un spârnel
Nu mai știam nimic de est sau apus
Aveam impresia că-s deștept și chiar bel).
Stai, am șoptit, cum se vorbește seara
Când iubita vrea s-o ciupi de ureche,
Unde e flacără, îndată apare și ceara,
Unul din noi va zace de streche.
Iar ea, prefăcându-se că e surdă,
Tot mișca din gene și conjuga verbe
Bâjbâia ceva cu ia și cu dă,
Și se tăvălea prin iarba cea verde.
Bine, i-am zis, ești cam nebună azi,
Și abia te mai ții pe picioare,
Eu îmi vând sufletul să nu cazi.
Și ea: dăruiește tot că nu doare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu