Alelei şi aleluia,
cântam Doamne pe coline,
după miale şi berbeci.
Caprele aveau doar demoni
între coarne şi în ţâţe,
era greu chiar imposibil
să le pot aduce-n turmă.
Şi-am vrut, Doamne,
să-mi pun capăt
zilelor cu soare-n cap,
nopţilor cu frica-n sân.
Pân s-a năpustit un leu
mare cât un deal cu coamă
să-mi răpească o mioară.
Eram gata să mă pierd,
inima bătea ca guşa
unei broaşte fără minte, dar mi-am zis:
cum am să fug
dinaintea unei fiare poreclite de ei leu,
nu sunt eu urmaş de Iuda,
nu sunt însumi Leul eu?
Şi l-am apucat de falcă
şi trăgeam să-i despart dinţii
şi-n adâncul gurii lui
am văzut o mână albă
care-i înfundase gâtul.
Mână albă şi curată,
netedă precum petală
unui crin din valea largă.
Doar cu-n semn de cui în mijloc.
Şi-am tăcut: Te luptai Tu
şi cu fiara
şi cu noaptea
şi cu spaima mea din oase.
Cum vor ei, bunule frate,
să mă sperii
de-un morman de carne grasă
cum e porcul uns cu ură,
îmbrăcat în za de fier.
Iată am aici o piatră
Cât un ochi fără culoare
Presărat ca un mozaic
cu lumina dintre nori
(ai Tu ce-ai cu cei ce poartă
numele
unei pietre neîmpetrite)
Voi lovi cu ea în locul
ce-i zic proştii c-ar fi cap.
Eu ţintesc,
Tu mână piatra,
ca să ştie
orbii, surzii,
filistenii şi evreii,
unguri, saşi, români (olteni, restul este viitură!)
ce răsplată are Unsul
ce se crede-n semnul Tău.
Alelei şi aleluia,
zise Domnul pentru mine,
suie-te pe dealul mare
ca să vezi Sionul Meu.
Erau gropi, scaieţi şi dune
pe o rână de pământ:
eu vedeam Ierusalimul
cel mai luminos oraş,
străveziu ca o fereastră
dintr-un templu azuriu,
şi vedeam chiar şi lumina
după ce va striga Fiul:
s-a sfârşit, terminat e!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu