Era pe vremea sfintei ignoranțe
Când copiilor li se spunea că i-a adus barza,
Ei se închipuiau planând peste nori
Și se balansau între Cer și Pământ.
Corpul le era sfânt ca azima,
Se îmbătau cu roșeața unui măr,
Iar la fete priveau ca la un mister,
(Cum vor gândi la sfârșitul vieții
Despre raiul în care toarce Sfânta Marie).
Știau că băiatul are ceva,
Iar fata are altceva,
Iar fata are altceva,
Și chiar acest știut ancestral
Îi ajuta să conceapă pe unul în trei,
Pe trei în Unu,
Infinitul plus și minus infinit.
Tocmai atunci intrase în cartea de citire,
Deși școala era rău șubrezită,
Un om al Cărții, cu barbă de icoană.
Scria povești de dragoste
Despre ce se face și nu se face,
Despre diferența dintre dor și poftă,
Despre cât de lung sau scurt e drumul
De la viață la moarte,
Ce se petrece dacă treci Dunărea
Ca pe o punte a iertării.
Într-o zi, a auzit chiar o voce
Care întreba:
Pentru ce, Doamne?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu