Întoarcerea artei la rosturile ei. Primele semne

Un oarecare S. Ştirbu, istoric devenit istoric fiindcă aşa a vrut partidul, a publicat în 1956, o culegere de articole, în fond o colecţie de falsuri referitoare la istoria României. După multe intervenţii, un an mai târziu, în 1957, a apărut o recenzie a lui Andrei Oţetea la cartea necunoscutului Ştirbu, în care se preciza: “cartea lui S. Ştirbu nu e decît opera haotică a unui diletant lipsit de pregătire ştiinţifică, de cultură generală şi de probitate intelectuală. O asemenea lucrare nu poate decît să creeze confuzie şi să sugereze o idee falsă despre ştiinţa românească”. În următorul număr al revistei Studii, S. Ştirbu îi răspunde lui Oţetea (“Recenzia unei pretinse recenzii”). Roller şi Ştirbu au intervenit şi s-au mai publicat două cronici, în Studiipro şi contra cărţii lui Ştirbu. Pentru moment, Andrei Oţetea a cîştigat bătălia cu impostorul. [1] Falsurile privitoare la istoria Românie continuă însă. În 1961, Radu R.N. Florescu, în articolul “Lord Strangford and the Problem of the Danubian Principalities, 1821-4”, publicat în School of Slavonic and East European Studies, (Vol. 39, No. 93 (Jun., 1961), pp. 472-488) editată de „University College London” va pune, în sfârşit, problema în termeni exacţi, ca să fie limpede şi pentru străini ce s-a întâmplat în Principatele Dunărene înainte de venirea ruşilor. Se simt aşadar semnele că sunt posibile discuţii contradictorii. Un pas mic pentru istorie, dar un pas uriaş pentru literatură, ca să parafrazăm o zicere celebră. Articolul lui Z. Ornea din anul 2001, în care este relatat episodul, nu are însă scopul de a reabilita adevărul istoric, ci de a arăta că intervenţiile lui Pavel Ţugui din perioada anilor 1955-1960, când a fost şef al Secţiei Ştiinţă şi Cultură al C.C. al P.M.R., pentru recuperarea operelor lui Arghezi, Blaga, Călinescu şi ale altora s-au făcut cu aprobare de la partid. Aferim! Cu aprobare de la partid se publica totul, dar una era dacă minţeai cu aprobare şi alta dacă afirmai adevărul.

În anul 1956, între 18-23 iunie, are loc primul Congres al Scriitorilor din România, condus de Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Scopul organizării lui este simplu şi aidoma tuturor congreselor iniţiate de partid: bilanţul succeselor, critici voalate la adresa unor abateri de la indicaţiile partidului şi trasarea de sarcini pentru viitor. Mihai Beniuc prezintă raportul „Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare”. În Coraportul despre proză de la Congresul scriitorilor din 1956, Petru Dumitriu plătea multe poliţe inamicilor săi, dar dădea şi citate (evident distanţându-se) din Brecht şi Lukacs. Or, în vara a lui 1956, „Georg Lukacs era de-acum un fel de spiritus rector al „Cercului Petofi”. Se purtau, în prezenţa a sute de tineri, discuţii inflăcărate despre istoria partidului, despre dreptul de asociere şi despre libertatea presei.”[2]  Poziţia lui Petru Dumitriu este explicată astfel: „ajuns pe culmile gloriei, răsfăţat al aparatului ideologic, Petru Dumitriu, sperând poate că îşi
va spăla cumva păcatele periodei de deşănţată complicitate cu ideologia oficială, şi-a imaginat că va (fi lăsat să) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste.”[3] Cartea urma să se intituleze Biografii contemporane. Petru Dumitriu condusese un număr de interviuri cu ilegalişti (George Macovescu şi Valter Roman). Dar atmosfera din epocă, era cea descrisă de Geo Şerban, în revista Lettre Internationale (editia română, nr. 68, iarna 2008-2009, în articolul “Grandoare şi degradări ale devenirii la Petru Dumitriu”: “aci curgeau elogii la adresa luptătorilor din brigăzile internaţionale, mobilizate de comunişti pe frontul spaniol împotriva dictaturii franchiste, aci li se retrăgea încrederea şi deveneau suspecţi de cosmopolitism, de sectarism, ori mai rău, deviaţionişti şi complotişti de odioasă speţă. (…) Căderile parţiale sau globale în dizgraţie se produceau curent şi, la fiecare cotitură a evenimentelor, eşafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca să îşi piardă un pilon, o boltă de susţinere, dacă nu însăşi faţada de paradă. De aici, răceala, absenţa nedisimulată a entuziasmului oficial faţă de mult-trambiţata întreprindere pusă pe şantier de scriitor”.

A.E. Baconsky face o declaraţie denunţând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” şi, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice şi maniheiste). Dar Baconski însuşi publicase până atunci poezii şi articole ca acelea pe care le critica acum. Are însă curajul şi demnitatea să recunoască faptul că acelea nu constituie artă, şi îşi repudiază categoric şi în public “creaţia”. Declară textual: „penibilele eşecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire şi le reneg”. Eugen Simion, fervent susţinător al Generatiei ’60, e de părere că această generaţie este “prima care a profitat de această deschidere. Puţini dintre poeţii din deceniile VII si VIII au urmat însă stilul din „Fluxul memoriei” (poeţii, în primul rând, de la „Steaua”, apoi o parte dintre „echinoxişti”), dar mai toţi debutanţii de după 1960 beneficiază într-un sens sau altul de libertatea de gândire şi de lirismul depolitizat, meditativ, melancolizant al acestui scriitor incomod, suspectat de aroganţă şi de un manierism greu de suportat în vremuri proletare.”[4]

A.E. Baconsky se trage din vechi familii de răzeşi din ţinuturile Lăpuşna şi Orhei din Basarabia. Numele Baconsky l-ar fi moştenit de la un nobil polonez refugiat la Lozova. După mamă, A. E. Baconschi se trage din răzeşii ţinutului Lăpuşna. Tatăl poetului, Eftimie, urmează studii teologice şi este hirotonisit preot, după căsătoria cu învăţătoarea Liuba Marian, fiică de învăţător. La 16 iunie 1925, se naşte Anatol, prmul copil. In martie 1944, familia Baconschi se refugiază în Oltenia, mai întâi la Craiova, apoi la Foleştii de Jos (jud. Vâlcea), unde preotul primeşte o parohie. Anatol este înscris la liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea. Devenit student la Facultatea de Drept din Cluj, Anatol Baconschi publică în „Tribuna nouă” din noiembrie 1945, articolul „Socialul şi geneza artei”, cu trimiteri la Maiorescu şi Gherea.

Numele poetului, ne spune criticul şi istoricul literar Eugen Simion, figurează şi în „Antologia primăverii”, apărut în martie 1947, la Carei. “Versurile de aici („Necunoscutul câine Pierrot”, „Poem pentru o cameră”), socotite suprarealiste, sunt criticate în „Revista literară” (nr. 13, 11 mai 1947) de Nina Cassian. A. E. Baconschi, zice poeta proletcultistă, devenită critic literar peste noapte, sau noaptea, „numai în cinci strofe dă preţioase informaţii despre necunoscutul lui câine Pierrot”… Evident, doar ea avea dreptul să scrie, deocamdată, poezii moderniste, pe care le va şi publica anul următor în volumul “La scara 1/1”. Mai înainte însă, în 1945, dăduse sfaturi războinice în Scânteia tineretului: “Armata noastră trebuie să fie majoră şi corespunzătoare. Să facem aşa cum fac artiştii din URSS! Un război multiplu, cu arma Katiuşa, mitralieră cu mai multe ţevi, toate îndreptate împotriva fascismului, pe toate tărâmurile!” (Scânteia tineretului, anul II, nr. 17, 25 februarie 1945, p. 2). Pentru aceste îndemnuri, probabil şi pentru altele, în 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susţine un curs la New York University. Şi acolo rămâne, departe de ţara pe care a slujit-o, până după revoluţie. Mai vine din când în când să-şi vadă locuinţa, fosta casă a familiei Xenopol, în care a locuit alături de distinsul ei soţ, Al. Ştefănescu, şi unde a scris minunatele volume: “An viu - nouă sute şi şaptesprezece”, 1949; “Nică fără frică”, basm în versuri, 1950; “Ce-a văzut Oana, versuri pentru copii” 1952; “Horea nu mai este singur”,1952; “Tinereţe”, 1953; “Florile patriei”, versuri pentru copii, 1954; “Versuri alese”, 1955; “Vârstele anului”, 1957; “Dialogul vântului cu marea”,1957; “Prinţul Miorlau”, 1957; “Botgros, căţel fricos”, 1957; “Chipuri hazlii pentru copii”, 1958; “Aventurile lui Trompişor”, “Spectacol în aer liber. O monografie a dragostei”, 1961; “Sărbători zilnice”, 1961; “Încurcă-lume”, 1961; “Poezii”, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu,1962; “Curcubeu”, 1962; “Să ne facem daruri”; „Îl cunoaşteţi pe Tică?”, Bucureşti, 1964; “Disciplina harfei”. Şi tot aşa, până acum, iar dacă n-o fi murit, îi dorim viaţă lungă, pe măsura elogiilor aduse de criticii şi istoricii literari români, că tare au iubit-o, deşi nu era din cale-afară de frumoasă.

Dar să ne întoarcem la A. E. Baconski, poetul pe care s-a supărat Nina Cassian că de ce scria despre căţei, tocmai ea, atât de iubitoare de Prinţul Miorlau (care dă titlul unui volum propriu), de “Botgros, căţel fricos” (alt volum al domniei sale) şi de “Aventurile lui Trompişor” (care nu ştim ce este, deşi am căutat cuvântul „trompişor” în dicţionar). Tânărul poet continuă să publice în revista „Prietenii artei” (1947), tot din Carei, dar „aclifoselele şi ifosele moderniste” sunt contestate, la Bucuresti, de M. R. Paraschivescu şi Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” (nr. 27-28, 17-24 august 1947).[5]

Părând a nu-i păsa de criticii dogmatici, A. E. Baconski, împreună cu Ioanichie Olteanu, Toma George Maiorescu (Mayer), Titus Mocanu şi alţii înfiinţează în acelaşi an la Cluj cenaclul “Poezia nouă” şi-l aleg mentor al cenaclului pe Lucian Blaga, poetul şi filosoful intrat în dizgraţie şi atacat vehement şi constant de “elita” proletcultistă (atunci când nu este eliminat… prin tăcere).. Baconsky are, totuşi, şi simpatizanţi printre oamenii puterii şi, în 1952, este numit redactor şef al revistei „Almanahul literar”, iar în 1954, când apare „Steaua”, poetul primeşte conducerea revistei. Versurile lui continuă să fie criticate pentru „sentimente individualiste” şi, „bizare viziuni onirice” (în „Viaţa Românească”, nr. 6 1954). A. E. Baconsky începuse să schimbe deja stilul său liric şi să promoveze în revistă alte modele literare: Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Anna Ahmatova… Primele volume de versuri ale lui Baconski, Poezii (1950) şi Cântece de zi şi noapte (1954, Premiul de Stat), stau sub semnul „literaturii noi”, proletcultiste; în spiritul cerinţelor ideologice ale momentului, poeziile sale cântă pământul care „e al celor ce-1 muncesc”, tractoarele, iarna „când Lenin a murit”, „lumina vremii noi” şi „partizanii patriei bulgare”. Versificaţia abundentă şi facilă e de cele mai multe ori doar un pretext pentru lansarea lozincilor la modă: „Şi păsările-ntoarse parcă spun/ Că anul holdei noastre va fi bun/ şi izbucnind în flori candide merii/ Lansează iar lozinca primăverii: / — Nici o parcelă ne însămânţată!” Poezia didacticistă, inspirată din evenimente istorice „purificate” ideologic şi transformate în anticipări ale „lumii noi”, este de asemenea prezentă: sunt aduse astfel în scenă figurile lui Ştefan cel Mare, Gheorghe Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Bălcescu şi Avram Iancu. Scrisul lui Baconski con tinuă cu variaţiuni pe aceleaşi teme până în 1957.

În 1958, va fi transferat la Bucureşti, în mod sigur pentru a fi mai uşor dirijat şi supravegheat eficient. În 1962, iniţiază, în „Contemporanul”, ciclul de eseuri Meridiane, care va apărea timp de trei ani şi unde sunt comentate aspectele esenţiale ale mişcării literare universale din secolul al XX-lea. În prelungirea acestuia, între 1968 şi 1970 susţine o serie de emisiuni radiofonice săptămânale, intitulată Meridiane lirice, în cadrul căreia traducerile din operele unora dintre cei mai mari poeţi contemporani sunt însoţite de portrete-eseu; pe baza lor, autorul va alcătui antologia Panorama poeziei universale contemporane (1972). Între 1965 şi 1977, călătoreşte în Austria, Franţa, Italia, Iugoslavia, Germania, unde participă la manifestări şi dezbateri culturale şi publică poezii şi eseuri în mai multe reviste literare. Moare, împreună cu soţia sa, în timpul cutre­murului din 4 martie, sub dărâmăturile blocului „Continental”. Trupurile lor vor inaugura – tristă onoare – cimitirul Stăruleşti II, odată cu înhumarea lui Al. Ivasiuc, a soţilor Gafiţa şi a altor scriitori pieriţi la cutremur.