Medicament pentru tristeţe

Mi-a mai rămas o felie de Lună
Cam cât să apuc o seceră,
S-o am pentru o vreme mai bună
Chiar anacronă pentru astfel de eră. 

De ce m-aş plânge de oracoli şi vremi
În care bătrânii sunt rupţi de ogor,
Tinerii învaţă să nu care poveri
Şi nebărbaţii fac amor fără spor.

Nu are rost să plâng după iarbă
Şi după cei lipsiţi de poveţe,
Degeaba socraţii învie şi-ntreabă
Nu să te-ncurce, doar să te-nveţe.

Şi-n plus, peste vreo lună cocorii
S-or auzi iarăşi bătând din aripe
De-o veşnicie se adapă cu norii
Şi fac din veacuri uitate doar clipe.

Pământul meu va şti când să nască
El niciodată n-ar putea fi nătâng,
Stăpânul meu n-are suflet de iască
Mi-a dat putere să visez şi să plâng.

Mi-ajung doi ochi să priceapă lumina,
Şi picioare peste piedici să sar, 
Un frate mai mare ce-mi vindecă vina
Are-o inimă mare cât roata de car.