E simplu ca respirația pruncului:
Înțeleptul are puterea minții,
Iar prostul, bani
Din care-și hrănește fudulia, fuduliile și furtișagurile
Și-și mai ia și câte-o metresă
Să-i pună coronițe pe frunte
(O, nu coarne de cerb, nici de bou cel puțin,
Coarne din staniol sau imagini teve).
Inteligența e prea sus pentru proști,
Ei, bieții, se cațără prin guverne
Și parlamenturi,
Dar e un făcut: români, sași, unguri, țigani, armeni
Și alte nuci seci,
Cum ajung acolo se înfrățesc
Și se calcă pe picioare,
Că n-au cum să se lovească-n capete,
După vechiul proverb sanscrit:
De unde nu e nici Dumnezeu, nu cere.
Și așa se face și răsface până la urmă:
Înțeleptul cade de șapte ori și se ridică,
Iar prostul se împiedică o dată
Și praful și râsul se aleg de el.
(Voisem să scriu ceva despre zori,
Dar muza mi-a zis
Să mai scriu și despre țânțari,
Că nu doar bâzâie,
Ci transmit și boli).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu