Duhul începutului

Pământul era netocmit

Și golul mai mare decât necuprinsul,

Nimicul se alungă pe sine

Spre marginile încă negăsite.

Nu știam cum să-i spun

Gândului

Și nici de ce

Să-aleg.

Somnul apărea de după pleoape

Fără să-l pot pipăi,

Prin minte nu-mi trecea cuvântul este

Și nu bănuiam cum va fi dimineața.

Apoi ai apărut tu,

Mai plină ca o idee

Și pașii au lăsat urme.

Pulberea lor îmi chema gândurile

Spre Soare-Răsare

Și se împletea spre singurul ei miez.

Când ai alergat,

Semnul mâinii a tras după el

Lumina.

Înspăimântat ca de primul meu țipăt,

Am vrut să te prind

Și a apărut începutul.