Deşi în anii ’70, au debutat vreo cincizeci de critici şi istorici literari – situaţie fără precedent în istoria literaturii române, fiind prima dată când numărul acestora depăşeşete numărul debuturilor în proză – singurul care şi-a dedicat activitatea generaţiei a fost Laurenţiu Ulici. Absolvent a două facultăţi (Filologie şi Filosofie) ale Universităţii din Bucureşti, în perioada de maximă liberalizare a învăţământului universitar, Laurenţiu Ulici avea toate datele necesare unui lider. Bine educat, sobru fără să fie distant, înţelegător cu firile capricioase ale artiştilor, părea că priveşte totul cu detaşare şi de la înălţime, avantajat de cei aproape circa 1,85 de centimetri cât măsura.
Vorbea puţin, asemeni unui judecător federal, fără să-ţi dai seama dacă are chef să prelungească discuţia sau vrea să se retragă. În public, la cenaclul Junimea al Facultăţii de Filologie, pe vremea când cenaclul era patronat de G. Ivaşcu (fostul lui profesor, care l-a şi angajat la Contemporanul), Ulici intervenea rar şi la obiect, cu observaţii de fiecare dată pertinente. Nu avea darul oratoriei, probabil din pricina unui uşor defect de vorbire. Era sâsâit şi povestea cu umor cum voise să se facă actor, pregătind pentru proba practică recitarea unui poem, compus probabil de el, din cuvinte din care lipsea consoana s!
Dragostea pentru limba română şi pentru folosirea ei în artă şi-a arătat-o în scris, ocupându-se mai mult de debutanţi, în cronici literare, adunate apoi în patru volume „prima verba”, ultimul apărut postum, după moartea stupidă produsă de intoxicaţie cu bioxid de carbon de la o sobă veche a unei camere de hotel din provincie, folosită rar.
Debuturile numeroase în critica literară a anilor ’70 au mai multe explicaţii. Una ar putea fi legată de prestigiul pe care-l câştigase critica literară în deceniul trecut prin capacitatea de a impune poeţi de certă valoare ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru (nu semna încă Ioan), prozatori ca Fănuş Neagu, Augustin Buzura, George Bălăiţă, D. R. Popescu, toţi importanţi prin scrisul lor, nu prin adeziunea declarată la o ideologie.
Un alt factor care ar fi putut duce la interesul lor către studiul fenomenului cultural putea fi gustul pentru literatura adevărată pe care li-l treziseră manualele şi programele universitare. Scriitorii generaţiei ’70 învăţaseră la şcoală despre Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Bacovia, H. Papadat Bengescu, Mircea Eliade, N. Iorga, E. Lovinescu şi alţii, scriitori interzişi sau contestaţi cu un deceniu mai înainte. Se punea problema nu doar a cunoaşterii lor, ci şi a analizelor şi interpretărilor.
Şi poate nu în ultimul rând, exista atracţia scriitorului total, după modelul lui G. Călinescu (poezie, proză, critică şi istorie literară), Camil Petrescu (poezie, proză, estetică, teatru, teatrologie), Tudor Arghezi (poezie, proză, teatru, cronică plastică), Tudor Vianu (poezie, critică şi istorie literară, estetică, stilistică).
Despre acelaşi subiect, Ulici notează: ”mă limitez la sublinierea ideii (de altminteri o idee primită) că un asemenea fenomen semnifică o expansiune a conştiinţei valorii şi a conştiinţei critice în perimetrul întregii generaţii, pe de o parte, şi o tendinţă de valorizare rapidă înlăuntrul promoţiei, pe de alta.”[1]
Laurenţiu Ulici, în volumul Literatura română contemporană, I – promoţia 70, este de părere că generaţiei ’70 îi pot fi „ataşaţi” unii scriitori care au publicat o primă carte înainte de 1950 şi au revenit editorial după o tăcere de aproape două decenii: Olga Caba, Gheorghe Chivu, Ovidiu Constantinescu, Mihai Crama, Dimitrie Danciu, Bazil Gruia, Traian Lalescu, Darie Magheru, Ion Molea, Dinu Pillat, Mihai Şora, Lucian Valea. La loc de cinste, adăugăm noi, ar putea fi amintiţi Mircea Popovici şi Constant Tonegaru. Primul a fost premiat de Fundaţia Regală în 1945 pentru volumul de versuri Izobare şi apreciat de G. Călinescu în Naţiunea din decembrie 1947. Va reveni editorial abia în 1988, cu volumul Poezii. Contrapunct. Tempera. Mişcarea inocentă, publicat de Mircea Ciobanu la Cartea Românească, conştient de ruptura produsă de tăcerea impusă, pregătit să primească „palme şi pe obraji ştampile” pentru „neutralitatea părtinitoare” (poemul Tichet de viaţă).
Tot legat de generaţia ’70, sunt şi scriitorii care au debutat în reviste înainte de 1950, dar şi-au făcut debutul editorial în spaţiul promoţiei ’70: Eta Boeriu, Alice Botez, Liviu Călin, Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Marcel Gafton, H. Grămescu, Adrian Marino, Teohar Mihadaş, Al. Paleologu, I. D. Sîrbu, Eugen Todoran etc. Ei sunt scriitori de valoare, a căror valoare depășește o promoție sau o generație.
În sfârşit, Laurenţiu Ulici include în generația ’70 şi scriitorii care şi-au amînat, din felurite cauze, debutul până la vîrsta deplinei maturităţi: Valeriu Anania, Petru Creţia, Leonid Dimov, Alexandru George, Mircea Ivănescu, Ilie Măduţa, Alexandru Miran, Modest Morariu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, N. Steinhardt, George Savu, Tudor Ţopa etc.[2]
După cum se vede, scriitori importanţi ai literaturii române, care au aşteptat decenii pentru a-şi face simţită prezenţa, preferând tăcerea în locul scriiturii compromiţătoare după formulele realismului socialist. Toți sunt oameni ai cărții, nu doar creatori de literatură. Au bune lecturi din literatura română și occidentală, nu sunt atrași de ultimul curent literar, ca alții, care abia așteaptă să apară o inovație ca s-o poată imita. Aşadar, conchide Ulici, o veritabilă promoţie „reformată”, cu autori în toate genurile şi diferiţi ca valoare, mulţi aflaţi în primele rînduri ale literaturii contemporane, o promoţie formată în limitele cronologice ale promoţiei ’50 (1946-1955), însă sustrasă acesteia, cu sau fără voie, şi urcând pe scenă odată cu momentul de restabilire a climatului cultural normal. Mai toți vor fi “recuperați” de criticii generației ’60, deși atunci nu publicaseră nimic. Până în anii ’70, grupul literar de la Târgoviște, de exemplu, nu însemnase nimic pentru istoricii și criticii literari, auziseră de ei, dar nu le intuiseră valoarea.
Convins că şansele la autodefinire ale promoţiei ’70 ar fi fost mult mai reduse dacă nu ar fi beneficiat de saltul promoţiei precedente, în realitate era vorba de întoarcere la rosturile poeziei şi ale prozei), Ulici consideră că „diferenţa de formaţie în favoarea promoţiei ’70 a tras după sine o diferenţă de orizont poetic”, iar aspectul convenţional apăsat în poezia anilor şaizeci s-a diminuat considerabil. Lucru se petrece aidoma şi cu proza. Concluzia criticului este categorică: „beneficiara unei conjuncturi social-istorice şi estetice favorabile, în anii etapei formative, promoţia şaptezeci resprezintă, în contextul generaţiei, un moment de culminaţie a diversităţii de modalitate artistică.”[3]
Între poezia dură, în formule clasice, cu ritm de tragedie antică a Ilenei Mălăncioiu, și jocurile suave de idei și cuvinte ale lui Emil Brumaru, își vor găsi un loc aparte, posibilitatea exprimării unor voci poetice distincte: Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu, Ion Mircea, Adrian Popescu (în poezie), și prozele lui Gabriela Adameșteanu (trecerea zadarnică și lipsită de semnificații majore a timpului), Mircea Ciobanu (istoria regândită prin amănunte), Eugen Uricaru (rescrierea unei lumi apuse), Tudor Octavian (detalii cu semnificație de parabolă), Dumitru Dinulescu (fantasmagoric și voit cabotin).
Împreună, ei rescriu geografia literaturii române, refăcând relieful spiritual. Ulici are o perspectivă inedită asupra interferențelor dintre grup și personalități: „Sociologic vorbind, atât spiritul timpului, cât şi spiritul de grup au o determinare istorică mereu precizabilă şi îndeobşte comună, ca ramurile aceluiaşi trunchi, diferenţa fiind de creştere şi de funcţiuni; spiritul timpului ca expresie concentrată a mentalităţii generale a unei epoci prezintă un apăsat caracter normativ faţă de care spiritul de grup se constituie, după împrejurări, în abatere sau în prelungire. Când spiritul de grup se afirmă la concurenţă cu spiritul timpului, propunându-se, mai întâi, drept soluţie de continuitate, iar apoi revendicîndu-şi atribuţiuni normative, avem a face cu avangarda (în cazul nostru literară), fenomen cu aparenţe întîmplătoare, dar de esenţă legică, întrucât este un factor dinamic al existenţei estetice a literaturii”.
Ulici găsește generației ’70 o “poziţia mediană”, care nu-i permite comoditatea: prinsă între promoţiile extreme, ’60 şi ’80, ambele explozive, ea avea şi mai are încă de rezistat unei duble presiuni: dinspre fiecare din cele două şi dinspre arcul de comunicare format de ele pe deasupra ei. Vizibile cu oarecare dificultate în planul creaţiei, efectele acestei presiuni conjugate sînt lesne de urmărit în planul receptării; momentul de afirmare al promoţiei ’70 a fost întrucîtva (şi nu în mică măsură) estompat de „suflul” prelungit al promoţiei ’60, iar momentul ei de maturizare a fost, la rîndu-i, conctirat de „zgomotul şi furia” promoţiei ’80, abia lansată; de aici o anume scădere a interesului public (dacă nu şi a celui critic) pentru scrierile acestei promoţii şi nu mă îndoiesc că un sumar excurs de sociologie a receptării, o anchetă bunăoară, ar dovedi realitatea unei atari scăderi.[4]
Că această situaţie a receptării nedreptăţeşte literatura promoţiei este un fapt pe care, dacă-1 privim din perspectivă sentimentală, riscăm să nu-1 înţelegem, fie atribuindu-i o însemnătate dramatică, inexistentă în realitate, fie deformîndu-i prin explicaţii subiective caracterul obiectiv. Singură, privirea din unghi relativist, în sincronie, ca şi în diacronie, poate să distingă dimensiunile exacte şi semnificaţia mai adîncă ale inconfortului de receptare: să observăm mai întîi că situaţia promoţiei ’70 nu e deloc singulară în istoria literaturii române, toate promoţiile mediane ale ultimelor trei generaţii trecînd, dintr-un motiv sau altul, dar sub o presiune de acelaşi tip, printr-un moment de impas al receptării în raport cu promoţiile extreme. Promoţiile '940, '910, şi '880 au stat multă vreme într-un con de umbră, primele două pe fondul istoric al războiului, funcţionînd ca element favorizant al umbririi, iar cealaltă pe fondul de asemeni cu funcţie favorizantă, al „eminescianismului”; o extensie şi o adîncire a examenului istoric ar arăta că dincolo de situaţiile favorizante, diferite de la o generaţie la alta, presiunea promoţiilor extreme asupra celei de mijloc s-a produs cam în acelaşi fel la toate.
Numai că acest inconfort al receptării are şi un revers avantajos deloc neglijabil: aflaţi oarecum la marginea „orizontului de aşteptare”, scriitorii promoţiilor mediane au lucrat mai puţin sub regimul clipei, al ecoului rapid, aproape instantaneu, şi mai mult sub cel al duratei, al ecoului reverberat de la minim la maxim.[5] Se poate spune că ei au făcut din succesul colegilor de la stînga şi de la dreapta generaţiei un fel de adăpost pentru propria lor creativitate, folosind vremelnica inaderenţă a „orizontului de aşteptare” al epocii pentru a găsi calea de a şi-1 impune pe al lor. În această privinţă, un cititor atent al literaturii contemporane va putea observa că promoţia ’70, o promoţie, cum spuneam, cu intrări individuale şi succesive, fără sentiment de grup sau grupare şi chiar, pînă de curînd, fără un prea dezvoltat sentiment de generaţie, iese treptat din conul de umbră, scriitorii ei buni vin sau revin în conştiinţa cititorului, fără şoc însă, ci, în linia implozivă caracteristică, obţinînd un timp al lecturii graţie unui prestigiu rezultat din acumulări. Ca nişte psihologi cu intuiţii istorice, ei pare că au aşteptat răbdători să se stingă sau doar să se calmeze activitatea vulcanică din împrejurimi, să se consume energiile clipei, pentru a încerca să parvină, fără stridenţe şi în condiţii de presiune normală, la ecoul reverberat al duratei; şi chiar dacă asta n-ar fi decît o ipoteză mincinoasă, un iluzionism al privitorului de prea aproape (cu nimic mai bun decît iluzionismul privitorului de prea departe) şi întrezărirea intrării acestei promoţii în atenţia cititorilor n-ar fi decît simplul şi clarul efect al maturizării artistice depline, tot n-ar fi greşit să vedem în literatura scrisă înlăuntrul promoţiei ’70 o tensiune spre constituirea unui alt „orizont de aşteptare”.
Promoția ’70 este mediană nu doar privită biologic. Ea este prinsă între tensiuni diferite și din cauze conjucturale care țin de evoluția literaturii: “Între o promoţie care s-a ivit exploziv pe fondul amorţirii treptate a nervului dogmatic, la finele anilor cincizeci şi începutul deceniului următor, şi o promoţie de asemeni intempestivă însă pe fondul oboselii unei estetici reiterate terapeutic, promoţia ’70 şi-a găsit cu discreţie şi calm locul în concertul literelor contemporane, suplinind vreme de aproape zece ani absenţa unui sentiment activ de generaţie printr-o atitudine relativistă faţă de chiar conceptul de generaţie şi prin creditul acordat dintru început individualităţii.” Promoţia ’60, dominată de Nichita Stănescu, a exacerbat esteticul pînă la estetism, pentru a se depărta definitiv de proletcultismul anilor ’50. Promoția ’70 nu mai avea nevoie de acest exces, bătălia fusese câștigată de esteți, acum se punea problema “reconcilierii esteticului cu celelalte categorii (eticul, sociologicul, politicul etc)”[6]. Scriitorii generației ’70 nu vor eșua în estetism pur ca predecesorii, nici nu se vor juca de-a deconstrucția, cum vor jubila opzeciștii crescuți la școala cinismului literar a lui Crohmălniceanu sau Manolescu.
Mai exact, scriitorii nu mai sunt interesați doar de frumusețea unui poem, ci și de conținut, iar conținutul nu era legat de lupta clasei muncitoare împotriva exploatării, nici de succesele socialismului. Romanele, mai ales, cuprind temele majore ale vieții, confruntările insului cu semenii, relația oamenilor în grupuri, dezvoltarea personalității umane. Omul nu mai este o unealtă a unui sistem, nici doar o piesă într-un angrenaj al istoriei. Viața și moartea, dragostea și ura, demnitatea și umilința, puterea și supunerea, destinul și liberul albitru își găsesc cu prisosință locul în proză. Omul se revoltă, dar nu de dragul zbuciumului, nu este maniheist, nici sceptic, contestă fără să excludă variantele vieții. Toate aceste însă sunt îmbrăcate în hainele nobile ale frumuseții stilistice.
Din punct de vedere stilistic, scriitorii generației ’70 sunt deschiși oricărei formule. De la fraza brută a lui Nicolae Breban până la frazele îndelung cizelate ale lui Mircea Ciobanu există loc pentru orice întorsătură de condei. Personajele sunt grobiene ca la cel dintâi, sau suav nemuritoare ca la cel de al doilea. Istoria, la rândul ei, este concretă și clar definită în ani, ca la Petre Anghel, sau atemporală ca la D.R. Popescu. Activistul de partid, intrat sub lupa scriitorului prin importanța pe care i-o dă partidul totalitar, nu mai este unilateral ca la Titus Popovici, ci ambiguu, ca la Dinu Săraru, dedublat ca la C. Țoiu, întrebător și puțin entuziast ca la Marin Preda. Femeia devine complexă, cu tipologie variată ca în Cel mai iubit dintre pământeni, sau suav-plutitoare ca Fibula lui Ștefan Bănuilescu. Poeții nu mai cântă minerii, țăranii colectiviști, zidarii de pe schele. Apar iubitele, amantele, fiicele, mamele, surorile, necunoscutele, fantasmele din vis. Munții și câmpiile țării nu mai sunt surse de balade, ci devin teritorii mitice. Bălțile Brăilei sunt spații ancestrale la Fănuș Neagu, istoria țării e bântuită de personaje și întâmplări apocaliptice, ca la Eugen Barbu și Silviu Angelescu. Boierii, prinții, moșierii, generalii nu mai sunt decrepiți și șireți, ci bătrâni stăpâni ai istoriilor trăite sau închipuite.
Scriitorii generației ’70 nu au vocație de șefi, nu se doresc lideri și nu-și formează găști. Lupi siguratici, dau ocol socialului, mușcă din halcalele realității și aduc jertfă numai literaturii, cochetând cu eternitatea. Între jilțul puterii și turnul de fildeș, preferă prispa, aflându-se la adăpost de arșiță, iubind lumina. Cu spatele la căldura caldă a interiorului, respiră aerul curat al orizontului, având convingerea că se află întru templul sfânt al cuvintelor.
Convins că poate să-și ajute generația prin implicare în viața publică, Ulici intră în politică, se grupează cu oameni fără iluzii și fără credință și obosește, depărtându-se de chemarea talantului. Moare în mod stupid, în urma inhalării gazelor de la o sobă defectă. El, care în timpul vieții a respirat doar briza valurilor nesfârșite pe care plutesc micile ambarcațiuni ale artiștilor în drumul lor spre Marea de Aral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu