Flăcări albe

A luat foc muntele

Și cântă în ritm de dans.

Pe frunte și-a pus coronă regală

O uriașă pălărie albă.

Pe borurile ei cânta

Infinite orchestra,

Iar ecranul reface

Figuri preistorice.

Păstrez doar pentru mine

Luptele uriașilor

Care dispar ca imperiile

Sub rostogolirea indiferentă

A eternității.

Figuri fantastice,

Moștrii antedeluvieni,

Zâne binevoitoare

Și ursitoare de prunci cu destin uniform

Trec ca valurile mării

Când apari tu.

Și  rămâi în memorie

Cum în veci nu se va stinge

Flacăra caldă

Din zâmbetul mamei.

Promisiune cu vie

Erau vagi semne de dezgheţ,

Vântul bătea cu ură

Cum năpusteau cazacii în Vest,

Flămânzi şi ei ca scroafa cu urmaşi.

Dinstre Apus

Venea zăpuşeală în plin mart,

Fum, miros de alcool

Şi divorţuri de viaţă.

Tu te închisesei în turn

Şi te mirai

De ce e nevoie de de trei virgulă paişpe

Ca să afli circonferinţa

Unui punct perfect.

Bobul de strugure

Se răsfăţa în vasul de cristal.

Mi-a fost milă de el

Şi l-am strivit

Ca să-ţi ating buzele crăpate.

Prinţesă,

Nu arunca sâmburii,

Vom sădi împreună o vie.

Pastel

Se aplecau crengile

Ca femeile spășite

În rugăciuni de căință,

Vântul se strecura anevoie pe sub frunzele

Grase de verde, îmbibate de viață,

Cocoșate de luminile primăverii.

Tu treceai măiestoasă

Pe sub coloanele de mesteceni,

Umbrela părea o pălărie enormă,

Înaintai cu siguranța reginei,

Iar viforul serii

Se dădea în lături

Să poți aluneca lin

Ca o gondolă

Pe apele calzi

Ale bătrânei Veneții.

Și norii plângeau

De singurătate.

Picuri de primăvară

Cel mai bine sună

Acoperișul de tablă,

Dar dacă ești rudă cu zeii

Poți ieși sub streașina lumii

Și asculta dansul ploii

Pe frunzele de plop

Și florile de salcâm.

Am avut bilete de intrare

De câteva ori,

Țin minte că o dată m-a chemat tristețea

Înăuntru,

Iar de câteva ori

Zâmbetul fericirii.

Deseară ește ivitată mea,

Chiar de nu va ploua,

Vino cu umbrelă

Și în caleașca de aur.

Va ploua cu picuri

De pe aripi de îngeri.

Dorință

Iubito,
Nu vreau să fii văzută de demoni.
În ultimul timp sunt mai răi decât câinii
Și-au lăsat plete și sunt ambigen.
Un fel de zeamă de varză clocită,
Au coți de sirenă, lațe cretine
Și scot fumuri pe coadă.

Defulare pe cărare

Când eram mic

Locul de joacă

Se întindea din bătătură

Până la cer

Și din balta Cilieni

Până la Oceanul Atlantic cu

Doar cu o fugă bună

Și câteva gâtuiri.

Apoi am scos din calcul fetele urâte -

Deși un înțelept a spus că nu se există femei

Urâte, ci doar bărbați

Insuficient de miopi sau de beți –

Iar cele frumoase mă urcau pe munți.

Azi am alte dileme

Și sunt fericit

Ori de câte ori nu văd oameni zombi.

Mi se întâmplă rar,

Dar ține de foame.

Și nici nu-mi vine să mă fac haiduc.

Pescăruși de oraș

Bat aerul

Ca înotătorii olimpici,

Apoi uită ca au picioare prea lungi

Și încercă să prindă pești

Din apele norilor.

Mai pre sus de cer

Am urcat și eu

În câteva rânduri

Și nu se poate să fi uitat

Tocmai tu

Meschinăria grijilor

Când te învățam să planezi.

Nici eu nu mă născusem învățat,

Dar ascultasem strigătul de dor

Al unui pescăruș

Care uitase marea.

Singur prin pădure

Mai sus, tot mai sus

Am căutat semne lăsate

De fiarele pădurii.

Nimic nu semăna spaimă în tălpi,

Iar când am ajuns în poiană

Am început să cant.

Era cu auuu și tra-la-la-la,

Dar nu-mi jeleam tinerețea

Că nu mi-a lăsat moștenire

Vreo rană.

Am întrebat-o unde ești

Și în depărtare

Se auzeau lupi fredonând

Disperări.

Spovedania Penelopei

Tu, haimana de ape,

Ai văzut în ogradă

Numai pețitori nespălați

Și câțiva mâncăi

Capabili la nevoie

Să frigă și cotețul

Nu doar câinele.

Dar erau și câțiva care miroseau

A bărbat

Și tare bine mi-ar fi fi prins unul

În miez de noapte,

Când arde cearșeaful,

 Susură nisipul,

Se-ncing picioarele,

Dor sâni,

Urlă stelele,

Fuge gândul nălucă.

Umblai hai-hui, bărbate,

Adăstai la sirene cu guri de meduză,

Dormeai liniștit, grec parșiv.

Știai că nu-ți uit ochi,

Porc bătrân ce ești.

Și-ai să mai fugi odată.

Aștept Are

Ce-i în colț în partea dreaptă,

Sub o pânză de păianjen

N-am știut până aseară

Când bătea luna spre galben.

Te zărisem la fereastră

Mai mult trup și puțin chip,

Se-nvârtea-n loc Carul Mare

Când ai rămas fără slip.

Eram  un poet romantic

Şi a văzut frunza-n geam -

Nici uscată, dar nici verde:

Făt Frumos făr-talisman.

Ca spernța care-ți fuge

Și aluneci când o prinzi

Te prelingeai printre dește

Ca iubirea din oglinzi.

Știu c-ai să revii deseară

Ca să-mi vindeci vechea rană,

Să nu-ți mai aduci veșminte

Am să-ți pun pe cap coroană.

Pagină de jurnal

M-am sculat ca olteanul

Cu noaptea în cap

Și n-am mai avut unde să-mi pun

Pălăria.

Nu-i nimic, mi-a zis

Dimineața,

Dă-te mai încoace

Mai spre gardul lui Moș Mitrică

Cel albit de zile

Și-ți vei agăța

Grijile într-un cârlig de rază,

Apoi freacă-ți tălpile de iarbă

Și te încarci cu toată energia

Sistemului solar.

Dar dragostea,

Am îndrăznit să întreb stelele,

Nu știți pe unde

S-a pitulat.

Mi-a răspuns luna abia spre seară

Înainte s-adorm.

E vis, copile, e

Desen pe nisip,

E val de pârâu.

Și nu am crezut-o.

Premoniții

Stiam că te-ai întors.

Eram pe prispă,

Stăteam întins,

Cum dormea străbunicul

La începutul secolului dus

Așteptând înserarea.

Nu-mi era cald,

Nu-mi era bine,

Soarele se ducea la culcare

Îmbrățișând  fericit

Tăcerile.

Am simțit că ai venit,

Deși nu ți-am auzit pașii,

Doar clapele inimii vibrau ritmic.

Era inima mea,

Era inima ta.

Portativ de împlinire.

Clopot cu soare

Cel plin de sine

Se întreabă

Pentru cine bat clopotele,

Iar glumețul voia să știe

De ce se trag clopotele

Bănuind că funia e mai importantă

Decât limba.

E duminică

Și nu se aude nici-un dangăt -

La patriarkie se servește dejunul mic

Și se reîncălzește ciorba rămasă

De la dansul de ieri,

De parcă mama lui Hamlet n-ar fi murit

Cu inima afară.

Eu sunt trist

Ca o peniță

Pe aripa căreia s-a uscat cerneala

Și nu pot afla pentru cine

A răsărit soarele.

Surpriză cerească

Ar fi putut să se numească împărat

Şi era împăratul împăraţilor

Şi domnul domnilor,

Stăpân peste văzute, nevăzute

Închipuite şi ieşite din marginile gândului.

Ar fi putut să nu ne lase în preajmă,

Să rămână în palat invizibil,

În adânc de oceane

Sau peste naltele himalaie

Ori călare pe uriaşe planete.

Putea să ne spună

Să nu privim spre el,

Să ne apuce groaza dacă ne fuge gândul întracolo.

Ne cere să-i spunem simplu

Tatal nostru.

De la Psalmul 75

Mesajul domnului meu e clar

Ca apa de izvor,

Mai clar decat seninul cerului,

Mai limpede decât privirea pruncului.

Când a fost nevoie

Domnul meu a vorbit prin tunete

Prin cutremure de pământ,

Prin foc şi potoape,

Dar esenţa era de acelaş soi.

El spune celor răi

Să nu ridice capul sus

Că vor pieri ca primul îngânfat creator de beznă,

Iar salvarea nu le va veni

Nici din Est şi nici de la Apus.

Si, Doamne, ei nu pricep nimic

Şi continuă să vorbească cu trufie,

O boboroseală mai deranjantă decât ţipătul păunului

Şi nesuferită ca un croncănit

De cioară flămândă.

Eu nu am ce face

Şi-mi astup urechile.

Pe creastă

M-am visat pe o potecă de munte

Încremenit ca o piramidă

În nesfârşitul deşert arabic,

Doar mâinile şi picioarele mă ajutau

În lupta cu norii, cu amintirile,

Cu glesnele însângerate

Şi înţepate de gloduri tăioase.

Primitivii urau pietrele,

Degeaba sunt muzeele pline cu falsuri,

Aşchii prelucrate de apele râurilor

Reci şi ca timpul

De veşnice.

Nu ştiam de trebuie să continui urcuşul

Sau alene să cobor spre câmpie

Când ai apărut tu –

Despul de departe

Să te confund cu un nor,

Destul de aproape

Să cred că eşti vis.

Şi ecoul multimplica

Strigătul meu.

Un fel de rugăciune devenită

Geamăt.

Sau dimpotrivă.

Ciudăţenii diurne

Am întâlnit-o pe câmp,

Era desculţă

Şi abia se mişca.

Poate eram obosit,

Cu roua pe ochi

Şi nu-i observam înaintarea.

Urechile mele bătrâne

Nu-i desluşeau zborul de aripi

Printre frunzele crude.

Plouase cu ură câteva zile,

Ploaie în dispreţul ruşinii,

Ploaie bici pentru lutul firav.

Apoi s-a arătat întreagă

Mireasă a universului necunoscut

Ca un semicerc al infintei credinţe.

De atunci sunt bolnav de sublim

Lacrima încremeneşte între gene

Şi mă las dus de aripa iertării.

Ciudăţenii diurne

Am întâlnit-o pe câmp,

Era desculţă

Şi abia se mişca.

Poate eram obosit,

Cu roua pe ochi

Şi nu-i observam înaintarea.

Urechile mele bătrâne

Nu-i desluşeau zborul de aripi

Printre frunzele crude.

Plouase cu ură câteva zile,

Ploaie în dispreţul ruşinii,

Ploaie bici pentru lutul firav.

Apoi s-a arătat întreagă

Mireasă a universului necunoscut

Ca un semicerc al infintei credinţe.

De atunci sunt bolnav de sublim

Lacrima încremeneşte între gene

Şi mă las dus de aripa iertării.

Dimineaţă albă

Mici pete difuze

Cutele unei rochii de mireasă,

Fără consistenţă, doar umbre de efect

Ale albului cu infinite nuanţe

Vizibile doar de ochiul viu

Al pictorului fără pensulă.

Dintre Soare Răsare se apropie cu paşi tiptili

De pisoi bătrân

Boarea luminoasă a zorilor,

Pânza uriaşă a stepei nesfârşite,

Oftatul milioanelor de robi

Îngropaţi flămânzi.

Dumnezeu şterge cu buretele invizibil

Păcatele înaintaşilor

Şi mai aşează o dată

Şi încă o dată

În faţa mea

Peretele uriaş

Alb ca o speranţă

Şi aşteaptă răbdător

Semnul recunoştinţei –

Zâmbetul de copil pe care am uitat

Să-l desenez spontan.

Dar cu caii ce-ai avut?

O ia la vale tristeţea

Ca apele după ploile cu torenţi,

Când se rup digurile nepăsării

Şi face incompetenţ clăbuci,

Dar unde-s caii?

Curând vor veni căldurile mari

Născătoare de secetă

Şi de muşte la arat

Specializate în explicaţii inutile,

Eu voi privi iarba uscată

Şi voi intreba

Unde-s caii.

Voi vrea să fug în munţi

Sau în large câmpii,

În nori să scapere copitele potcovite,

Fulgere să aprindă potcoavele,

Dar unde sunt caii.

Chiar aşa:

Unde sunt caii.

De ce nu li se vede coama

Deasupra munţilor

Şi unde mi-e rostul

Fără cai.

Pânza naturii eterne

Frunzele au fost biciuite

De rafale de vânt,

Apoi ploaia le-a tocat o zi de vară

De dimineaţa până seara,

Zi lungă ca postul,

Ca noaptea celui fără de somn,

Ca dimineţile întemniţatului,

Ca ultimele ceasuri ale femeii gravide.

Apoi a ieşit soarele meu,

Soarele tuturor sorilor,

Lumina lumii,

Lumina lumilor

Şi modestele frunze

S-au pătat de lumină

Cum se roşeşte obrazul unei copile

Îndrăgostite

Şi al elevului scos la tabla neagră

A matematicii.

In clipa următoare

Totul a devenit alb.

Marmoră caldă ca nisipul mărilor din Sud.

Strălucirea marmorei de Carara.

Albul ochilor tăi.

Fără comparaţie.

Anotimp postmodern

Primăvara de-acum a căzut

Într-o joi,

Dar era joi de apoi,

După Miercurea Ciuc

(Ungurii, bre, Atilo, unde se duc,

Dacă moare un cuc?).

Era apă de curgea prin canale

A jale,

Dar şi peste

Şi nu da nimeni la peşte.

Primarele

Care e şi nu e,

A zis că lasă,

Aşa e România ploiasă,

Iar el e general,

În general,

Ta-său era sculă

La prefectură

Şi secu

Să-l iei cu sea-cu,

Frate cu, pardon, dreacu.

Si uite aşa

A murit naşa

Şi+a rămas finu

Sa voteze crinu

Si mă-ta

Cu Ponta.

Scoverci.

unde sunt poemele?

Locul pe cerc

Oricât ar fi de minuscule,

Infinit de imposibil ca dimensiune,

Dar tot mi-aş găsi un locuşor

În centru,

Existând chiar şansa să mă ţină

Meşterul în braţe,

Cum legăna mieii,

Când unu, când doi, când pe toţi.

Dar dacă mama sau bunica or fi fost căpriţe,

Nu poate nimeni să spună

Că iedul nu are locul în ţarc,

Deci sar pe circonferinţă.

Acolo ţopăia înţelepciunea

De la facerea lumii.

Nu ştiu dacă am prins-o

Dar mi s-a părut că m-am agăţat de-un picior.

Ce spectacol, ce dans, ce emoţii

Să nu simţi cum se mişcă astrele,

Să auzi cântec de stele

Fredonând

El e,

El e.

Cum am devenit rege

Împlinisem doi ani,

Dar mama mă învăţase să spun că am trei -

Fiind dornică să mă vadă cresct mare mare

Apela la cifre magice.

Mă jucam în ţărână

Şi încercam să fac un castel,

Dar pământul nu se lăsa modelat,

Deşi cândva fusese fund de mare

Iar mai încoace albie de fluviu.

Plângeam cu lacrimi cât bobul

De mazăre,

Pe care mama le vedea

Mai mari decât pumnul lui Goliat.

Nu avea timp să mă ajute

Şi cred că nici un voia

Ştiind puterea vântului băltăreţ

Care spulbera semnele.

Tocmai atunci a trecut un înger

Pe deasupra,

Era subţire ca un vis

Şi vorbea doar prin semne.

Bătea încet din aripi

Să-i pot vedea albul de zefir.

De aici şi până colo, a zis,

De dincolo şi până mai apoi,

Dinspre tine şi până la tata,

În jos până în fund de oceane,

Cât poate privi ochiul,

Gândul,

Închipuirea,

Al tău să fie.

Şi câtă credinţă încape

Între braţele tale întinse.

Dar nu cu pumnii strânşi.

De la Psalmul 104

Trezeşte-te, suflete,

Drege-ţi vocea

Şi binecuvintează-l pe Dumnezeu,

Singurul domn.

Dimensiunile lui sunt

Incomensurabile,

Este îmbrăcat într-o manta de lumină

Şi pare înconjurat de un cort

Infinit de încăpător.

Se arată astfel ca să putem

Pricepe ceva

Din Necuprins

Şi să ne minunăm

Ca pisoiul care priveşte în oglindă

Dar nu înţelege diferenţa.

Domnul a pus o margine

Peste care nu trece nimeni.

Încerc să laud lucrul

Mâinilor lui înţelepte

Şi termin rugându-l

Să-i fie plăcute

Spusele mele

Gângave.

Temperaturi reciproce

Intre mine şi frigul de afară

Este o legătură

Invers proporţională,

El trage în jos, eu trimit aburi

Spre cer.

Norii sunt făcuţi

Din ultima respiraţie

A morţilor,

Dar nu a celor sătui de viaţă.

Doar Romeo şi Julieta

Au murit pe altarul iubirii

Ca mieii nevinovaţi

În ajun de paşti.

Sunt beat de fericire

Că nu mi-a venit mintea la cap:

Ies în poiană

Şi număr stelele din coroana

Unei păpădii.

Petalele mărului abia plantat

Cresc şi noaptea,

Cum dorul îndrăgostiţilor

Care şterg din cartea de engleză

Finalul

Ca să nu afle generaţiile viitoare

Gustul sărat al lacrimii.

Adie zefir de primăvară

Şi părul tău s-a încreţit

În jurul urechii care ascultă poeme

Ca o creangă sănătoasă de măslin.

Apocalipsă 3

Bate vântul anapoda, domnule.

Că nu se ştim unde se formează

E un mister din care nu ies

Insomnii,

Dar nu se ştie

Cine l-a trimis.

Totul e pe fugă,

Alunecări de teren,

Valuri fără direcţie,

Mulţimi agitate,

Cai scăpaţi din hăţuri,

Berbeci cu ochi tulburi,

Bărbaţi în halate decolorate.

Peşterile sunt ocupate

De stalactite,

Apa curge în valuri

Pe uliţe,

În afară de matcă,

Îmbâcseşte cu nămol

Pajiştea.

Şi noi nu avem

Unde pleca.

Şi noi nici nu vrem

Să plecăm.

David fugărit

Nu-mi neteziţi drumul,

Lăsaţi pietrele la locul lor,

Dacă mă împiedic

E bine să cad.

Nu întindeţi mâna,

Picioarele tremurate ajută

Să auzi vuietul mării

Care te trage în adânc.

Faceţi linişte, rogu-vă,

Vreau să aud chiotele de fericire,

Muzicile şi chiotele

Pătrunşilor în palat,

Bucuroşi că doboară ziduri

Şi-mi violează slujbaşii.

Tocmai acum Absalom

E invitat să se urce în pat

Şi să-şi aleagă ţiitoare.

O, iată că vine un beţiv, spre noi,

Urcă spre Ierusalim,

Cetatea câştigată cu braţul meu drept

Pe vremea când dărâmam munţi

Cu un strigăt.

Lăsaţi-l să mă vorbească de rău,

Să mă blesteme,

Să mintă,

Să-şi verse veninul.

Şi astfel Domnul meu

Va vedea cât de jos

Am căzut.

Lui i se face milă

Mereu.

Bilanţ în lanţ

Zilele bune se văd la sfârşit,

Când li se coace rodul,

Când ochii caută în linişte

Seninul cerului

Şi descoperi steaua preferată.

A mea tremură

Ca o întrebare,

Ca o piftie,

Ca inima vrabiei

Ca puiul rămas singur în cuib,

Ca trestia,

Ca frica.

Iov aştepta cu groză înserarea

Ştiind că după ea

Vine o nouă zi cu vechi chinuri

Şi cu întrebări la care

Singurul

Care cunoaşte răspunsul

Nu răspunde.

Aş vrea să plâng de emoţie,

Dar de o vreme

Lacrimile un mai au preţ

Deşi totul se vinde,

Iar dragostea se cerşeşte

În unghere.

E seară şi steaua mea

Zâmbeşte

Ca o puştoacă de cartier.

Reconstituire

În noapte de joi spre vineri,

Dormeam liniștit,

Plăcându-mi somnul ca pâinea caldă.

Cândva în noaptea de joi

Toți demonii se strânseseră La Ierusalim,

Era întuneric ca-n iad,

Se auzeau bătăile din aripe

Ale îngerilor decăzuți,

Trădarea rânjea,

Minciuna era zâmbărață,

Martorii mincinoși se înghesuiau

Ca la urcarea în mijloacele de transport

În comun.

A doua zi ticăloșii se îndreaptă

Parfumați spre instituții

Și întocmesc hârtii legale care să schimbe

Putregaiul în înverzire.

E vinerea în care omenirea

A tăcut,

De atunci în loc de cuvinte

Rostește silabe.

Bucuria asinului

Sunt singurul asin din lume,

Sunt fiul unei măgăriţe

Care a călcat pe flori,

Pe flori adevărate şi pe ramuri verzi

Păşeau copitele mele.

Sunt singurul

Care nu aveam nici-o treabă,

Fără de soi eram,

Fără pedigriu,

Născut într-un sat fără nume,

Flămând ca un câine de pripas,

Urât,

Hulit,

Batjocorit,

Păros,

Cu mădular netrebnic la vedere,

Cu glas de măgar răguşit,

Urechiat,

Ştirb,

Câine turbat.

Şalele mele

L-au purtat pe poarta

Ierusalemului.

Sunt asinul legat

De mântuitor

Pe vecie

Şi iarbă voi avea din belşug

În plaiuri de rai.

De-atunci am alt glas.

Desen cu băieşi

Pe mine nu m-a pictat nimeni la baltă,

Deşi făceam nişte salturi

De se lovea spinarea de apă

Până săreau stropii în nori.

În ăst timp,

Impresioniştii se plimbau prin Paris,

Care de care mai aproape de Notre Dame,

Când i-am întâlnit eu prin anii optzeci

Ei încă erau acolo

Şi stăteau la taifas cu lumina.

Povestea e simplă

Ca a lui Danil Prepeleac -

Am şi eu ceva de vânzare şi caut un cumpărător

De o viaţă de om.

E marfă de preţ, Creolina,

E o schiţă

Cu mine pe ţărm

Încălzindu-mă la umbra ta,

Atent să nu mă ard.

Aer de munte

Credeam că muntele este o câmpie

Cutată,

Un fel de brazdă uriaşă,

Ca şi când tata ar fi făcut o grămadă de planuri

Şi ar fi lăsat timpul

Să treacă printre ele

Şi să curgă spre mare.

Şi mai credeam că acolo sus

Te întâlneşti cu păsările ce zboară

Cu o aripă,

Ca sufletul morţilor

Drepţi

Care-mi vegheau

Neputinţele.

La noi în casă

Nu era agăţat un ochi care vede tot

Şi sperie,

Era doar tabloul unei străbunici

Urâtă, urâtă

(De aceea căutam fericirea în vise).

Credeam că dacă voi creşte mare

Şi voi ieşi din veşnic frământata copilărie,

Niciodată coaptă,

Oricât de tare ar încinge-o iubirea,

Voi găsi răspuns la întrebări.

Chiar aşa:

Ce-şi spun munţii

Când se întâlnesc, iubito.

Ce melodie îmi vei cânta

De voi ajunge în vârf.

Poemul mişcător

S-au speriat  contemporanii

De corectitudinea politică,

Aceasta fiind cea mai mare prostie

A secolului doi şi unu

Şi o neruşinare cât Himalaia -

Cum ar zice foştii logicieni

O contradicţie în termeni.

A pune cuvântul corectitudine lângă politică

E a cere prostituatelor de pe centură

Sau celor din Place Pigalle

Să fie fecioare de trei ori pe noapte.

Politrucii roşi, verzi, negri, gri

Sunt toţi mânjiţi cu balegă

Încât  aş deveni surdo-mut

Şi n-aş mai rosti numele Domnului

Ca să nu pângăresc cele sfinte.

Dar mai există câţiva tineri

Şi câteva tinere

Care mângâie poezia

Şi asta ar putea fi un fel de

A doua mântuire.

DE M-AŞTEPŢI

 De m-aştepţi până la vară,

Am să-ţi cânt ca prima oară

Pe-o vioară

Cânt de boară.

 

De m-aştepţi o săptămână

Am să-ţi împletesc cunună,

Inel vei avea pe mână

Razele de lună.

 

De m-aştepţi vreo câţiva ani

Nu m-oi teme de duşmani,

Care plini, care golani

Strângători de bani.

 

 

De m-aştepţi şi n-am să viu

Să fii sigură că-s viu,

Cerul rubiniu

A zis c-o să-nviu.