Aer de munte

Credeam că muntele este o câmpie

Cutată,

Un fel de brazdă uriaşă,

Ca şi când tata ar fi făcut o grămadă de planuri

Şi ar fi lăsat timpul

Să treacă printre ele

Şi să curgă spre mare.

Şi mai credeam că acolo sus

Te întâlneşti cu păsările ce zboară

Cu o aripă,

Ca sufletul morţilor

Drepţi

Care-mi vegheau

Neputinţele.

La noi în casă

Nu era agăţat un ochi care vede tot

Şi sperie,

Era doar tabloul unei străbunici

Urâtă, urâtă

(De aceea căutam fericirea în vise).

Credeam că dacă voi creşte mare

Şi voi ieşi din veşnic frământata copilărie,

Niciodată coaptă,

Oricât de tare ar încinge-o iubirea,

Voi găsi răspuns la întrebări.

Chiar aşa:

Ce-şi spun munţii

Când se întâlnesc, iubito.

Ce melodie îmi vei cânta

De voi ajunge în vârf.