A devenit un bun cultural comun butada naturalistului şi scriitorul Georges Louis Leclerc de Buffon, care, în secolul al XVIII-lea în "Discurs asupra stilului", a afirmat ”Le style c’est l’homme-meme” (stilul e omul însuşi). Această afirmaţie ne pune în gardă şi ne obligă să privim omul în totalitatea manifestărilor lui, văduvindu-ne de iluzia că suntem Noi doar în intimitate ori doar în laturile pe care vrem să le expunem reflectoarelor. În realitate, omul este caracterizat de gândul său, de trăirea sa, de haina pe care o îmbracă şi de vorba pe care o rosteşte. El este caracterizat chiar de tăcerea lui.
Capacitatea de a vedea individul în totalitatea manifestărilor sale presupune un îndelung exerciţiu şi o înţelepciune care să înlăture caracterizarea pripită. Ţine de cultură şi de civilizaţie să te poţi opri a face judecăţi în urma impresiilor de suprafaţă. Când se îndeplinesc însă anumite condiţii, se poate atinge performanţa de a citi caracterul după o privire, iar locul naşterii după un accent pus pe-o silabă. Dar nu este bine să se tragă concluzii grăbite, şi aici orice amânare în a caracteriza definitoriu este benefică. Am putea considera că nu este cazul să ne îngrijorăm pentru câteva cuvinte rostite, mai mult sau mai puţin pe negândite, de o persoană, întrucât cuvintele ies şi zboară, nu au consistenţă, nimeni n-a murit pentru un cuvânt. Dar nu este aşa. O ştim şi de la Anton Pann, chiar din prima zicală a fermecătoarei Povestea vorbii: ”Când vrei să vorbeşti, la gură să aibi lacăt şi măsură”.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, dacă am putut trăi foarte bine (un fel de a zice!) primind influenţe de ori ce fel, fie de esenţă fie doar de suprafaţă, atunci când este vorba de limba română lucrurile se schimbă: limba română este spaţiul spiritual unde nu este loc de tocmă. Poporul român a putut să supravieţuiască fără o provincie sau două, ocupat în întregime, condus de stăpâni gospodari sau de conducători netrebnici, dar n-a putut să trăiască fără limba română. Ea este certificatul lui de naştere. Şi de maturitate. De existenţă totală. Şi dacă nu ştim cu ce fapte ne vom înfăţişa înaintea Celui Preaînalt, ştim că doar în limba română Îi vom putea vorbi. Fiindcă doar în limba română ştim să–I spunem rugăciunea tainică. Şi dacă e astfel, nu trebuie să ne ruşinăm că alţii pot vorbi în multe şi felurite limbi (aceasta e treaba indivizilor, nu a popoarelor). Pentru mărturisire este de ajuns şi limba română, care, oricum, nu este o oarecare. O simţim fiecare, dar ne-o aminteşte, dacă există pericolul s-o uităm, chiar Eminescu: “Limba română la sine acasă e o împărateasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica…”
În "Feciorul de împărat fără stea", Eminescu notează un vers tulburător:
"A pus în tine Domnul nemargini de gândire…"
Aceste nemargini sunt în orice limbă, remarcă C.Noica: ”Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăşi, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudăţenia este că marginile vin dinafară, pe când nemarginile dinăuntru. Dacă ştii din afară o limbă, nu-i poţi vedea decât marginile. De posibilităţile ei nesfârşite dai seama dinăuntru. Eşti semădău al limbii doar dinăuntru”.
Un alt meşter mare al cuvântului, împătimit de limba română ca şi Eminescu, poetul Tudor Arghezi, vede în limba română lupta pe care artistul o dă zi de zi cu materia plastică pentru ca gândurile şi elanurile să încapă în zarea dintre “condei şi călimară”. Deşi este la îndemâna oricui, o comoară dătătoare de viaţă, asemeni elementelor primordiale - aerul, apa, focul şi pământul – pentru a o transforma în aur este nevoie de o valenţă anume. ”Transpunerea într-un mesaj nou a viziunii adevărului, frumos plămădit şi rafinat printr-o neîncetată şi minuţioasă distilare, cere o separare strictă a metalului de zgură. Nu e o muncă de rând, pentru că în ea nu poate încăpea nici pripeala, nici uşurătatea”.
Cine înţelege deosebire dintre vorbirea curentă şi cuvintele poetului înţelege deosebirea dintre sacru şi profan şi va pricepe că artistul oficiază un cult în templul limbii naţionale. Şi apoi poetul se întreabă: Cine dacă nu scriitorul e ţinut să dea frazei armonie, relief şi putere dinamică de viaţă?. Iar armonia priveşte concordanţa dintre cuvânt şi tăcere. Aceasta din urmă este la fel de importantă ca ţipătul disperat. Înţeleptul ne-ar învăţa şi că este un timp al vorbirii în pieţe, dar şi unul al tăcerii.
Într-o scenă celebră, prezentă în pictura clasică sub titlul "Isus înaintea lui Pilat", tăcerea este cea mai elocventă prezenţă. Ne referim la un episod relatat de toţi cei patru evanghelişti ai Scripturii, când, dus înaintea lui Pilat, Isus este întrebat ce este adevărul? Întrebarea nu primeşte răspuns, iar tăcerea nu poate fi interpretată nici ca o formă de dispreţ faţă de interlocutor şi nici ca o neputinţă din partea celui interogat. Cu un alt prilej, chiar neîntrebat, Isus declarase cu maximă claritate: "Eu sunt Adevărul". De data aceasta, însă, Isus nu a răspuns. Iată relatările:
“Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul”.
În cea de a doua evanghelie, după Marcu, cap.15,vers.5, aceeaşi situaţie este relatată astfel:
“Pilat L-a întrebat din nou: Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!”
Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”.
În Evanghelia după Luca, scena se repetă, iar Isus are aceeaşi atitudine şi înaintea lui Irod:
“I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic”.
În sfârşit, în Evanghelia după Ioan, acesta, martor ocular, nuanţează:
“Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: Eşti Tu Împăratul Iudeilor?”
Isus i-a răspuns: ”De la tine însuţi zici lucrul acesta, sau ţi l-au spus alţii despre Mine?”
Pilat a răspuns: “Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”
“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ”Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici:”
“Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. “Da”, a răspuns Isus. ”Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit pe lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Pilat I-a zis: “Ce este adevărul?”.
Nu se primeşte nici un răspuns de data aceasta. Fiindcă sunt întrebări la care răspunsul nu poate veni din afară, ci trebuie să ţi-l dai singur.
"A pus în tine Domnul nemargini de gândire…"
Aceste nemargini sunt în orice limbă, remarcă C.Noica: ”Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăşi, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudăţenia este că marginile vin dinafară, pe când nemarginile dinăuntru. Dacă ştii din afară o limbă, nu-i poţi vedea decât marginile. De posibilităţile ei nesfârşite dai seama dinăuntru. Eşti semădău al limbii doar dinăuntru”.
Un alt meşter mare al cuvântului, împătimit de limba română ca şi Eminescu, poetul Tudor Arghezi, vede în limba română lupta pe care artistul o dă zi de zi cu materia plastică pentru ca gândurile şi elanurile să încapă în zarea dintre “condei şi călimară”. Deşi este la îndemâna oricui, o comoară dătătoare de viaţă, asemeni elementelor primordiale - aerul, apa, focul şi pământul – pentru a o transforma în aur este nevoie de o valenţă anume. ”Transpunerea într-un mesaj nou a viziunii adevărului, frumos plămădit şi rafinat printr-o neîncetată şi minuţioasă distilare, cere o separare strictă a metalului de zgură. Nu e o muncă de rând, pentru că în ea nu poate încăpea nici pripeala, nici uşurătatea”.
Cine înţelege deosebire dintre vorbirea curentă şi cuvintele poetului înţelege deosebirea dintre sacru şi profan şi va pricepe că artistul oficiază un cult în templul limbii naţionale. Şi apoi poetul se întreabă: Cine dacă nu scriitorul e ţinut să dea frazei armonie, relief şi putere dinamică de viaţă?. Iar armonia priveşte concordanţa dintre cuvânt şi tăcere. Aceasta din urmă este la fel de importantă ca ţipătul disperat. Înţeleptul ne-ar învăţa şi că este un timp al vorbirii în pieţe, dar şi unul al tăcerii.
Într-o scenă celebră, prezentă în pictura clasică sub titlul "Isus înaintea lui Pilat", tăcerea este cea mai elocventă prezenţă. Ne referim la un episod relatat de toţi cei patru evanghelişti ai Scripturii, când, dus înaintea lui Pilat, Isus este întrebat ce este adevărul? Întrebarea nu primeşte răspuns, iar tăcerea nu poate fi interpretată nici ca o formă de dispreţ faţă de interlocutor şi nici ca o neputinţă din partea celui interogat. Cu un alt prilej, chiar neîntrebat, Isus declarase cu maximă claritate: "Eu sunt Adevărul". De data aceasta, însă, Isus nu a răspuns. Iată relatările:
“Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul”.
În cea de a doua evanghelie, după Marcu, cap.15,vers.5, aceeaşi situaţie este relatată astfel:
“Pilat L-a întrebat din nou: Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!”
Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”.
În Evanghelia după Luca, scena se repetă, iar Isus are aceeaşi atitudine şi înaintea lui Irod:
“I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic”.
În sfârşit, în Evanghelia după Ioan, acesta, martor ocular, nuanţează:
“Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: Eşti Tu Împăratul Iudeilor?”
Isus i-a răspuns: ”De la tine însuţi zici lucrul acesta, sau ţi l-au spus alţii despre Mine?”
Pilat a răspuns: “Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”
“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ”Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici:”
“Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. “Da”, a răspuns Isus. ”Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit pe lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Pilat I-a zis: “Ce este adevărul?”.
Nu se primeşte nici un răspuns de data aceasta. Fiindcă sunt întrebări la care răspunsul nu poate veni din afară, ci trebuie să ţi-l dai singur.
Vorbirea unui om nu are nimic de-a face cu semnalele păsărilor sau animalelor care-şi manifestă spaima ori bucuria. Ea a fost dată omului cu un cu totul alt scop şi poate fi judecată din cel puţin trei puncte de vedere:
1. Din punct de vedere al corectitudinii gramaticale.
2. Din punct de vedere al cunoştinţelor pe care le exprimă comunicarea.
3. Din punct de vedere al timbrului personal.
În prima categorie, atunci când ascultăm pe cineva vorbind, ne dăm seama involuntar dacă avem de-a face cu un om pregătit, absolvent al unei şcoli, capabil să se exprime, sau avem de-a face cu cineva care rosteşte vorbele aşa cum îi vin pe limbă, exprimând o gândire minimă, despre care Anton Pann ar fi zis “Vorba pe unde a ieşit mai bine să fi tuşit.”. Sunt, fireşte, destui oameni care nu au urmat şcoli, dar care vorbesc corect din punct de vedere gramatical, pentru că şi-au însuşit de la părinţi o vorbire lipsită de greşeli. Altădată sunt suficiente patru clase (dar nu de oricare, ci sub supravegherea unui învăţător bun), iar deprinderile formate atunci pot să folosească toată viaţa.
A vorbi fără greşeli este, desigur, foarte important, dar aceasta nu rezolvă totul. Orice om are pretenţia (îndreptăţită!) că el este peste nivelul câtorva fraze însuşite de la alţii şi gata să le repete. Individul are o gândire proprie, o simţire proprie şi vrea să comunice acele frământări şi sentimente care-l definesc, sunt doar ale lui, doar el le-a trăit sau le-a reţinut. Pentru aceasta nu-i mai sunt suficiente cele câteva sute de cuvinte din bagajul general (fondul principal de cuvinte al unei limbi) şi nici respectarea unor reguli minime: acordul subiectului cu predicatul, întrebuinţarea corectă a numărului şi a persoanei unui verb.
Abia a treia categorie, din cele numite mai înainte, dă cu adevărat măsura personalităţii unui om. Fie că are sau nu şcoală, vorbirea trădează cultura şi sensibilitatea sa, nivelul de gândire, dacă reuşeşte să se exprime pe sine sau este doar transmiţătorul unor fraze primite de-a gata, a acelui limbaj de lemn, care face zgomot, dar nu comunică nimic adevărat. Este limbajul lozincilor, al sintagmelor din ziare, al prefabricatelor, şi vai, uneori, chiar al discursurilor şi predicilor.
Regulile de mai sus nu s-ar putea aplica decât parţial scriitorilor, întrucât plecăm de la premiza că ei au învăţat limba română …înainte de-a se fi apucat de scris. Altfel ar risca vorba, nu tocmai galeşă, a unui confrate: omul acesta a scris mai mult decât a citit! După ce trecem peste impedimentul învăţării limbii, unui scriitor îi cerem să aibă o relaţie specială cu limba, cu regulile ei, cu morfologia şi sintaxa, cu vocabularul limbii, cu fiecare cuvânt în parte şi chiar cu Cuvântul. Căci la început a fost Cuvântul. Abia după aceea urmează literatura…Adică povestea, relatarea, învăţătura ce trebuie trasă după o întâmplare. Şi, în mod paradoxal, deşi scriitorii folosesc cele mai multe cuvinte dintre toţi cuvântătorii, lor li se cere, într-o dimensiune sporită: vorbirea voastră să fie da, da, iar nu,nu. Fiindcă mulţi vom fi judecaţi şi osândiţi pentru cuvintele noastre, dar pentru nimeni nu va fi stacheta atât de ridicată ca în faţa unui scriitor. Spunem aceasta fiindcă ştim că fiecăruia i se va cere rod după darul încredinţat lui, şi doar scriitorului i s-a dat talantul cuvântului. El este destinat, ales să atingă ceea ce estetica Renaşterii numea "concinnitas", adică lucrul desăvârşit, altfel spus, perfecţiunea.
Diferenţa dintre vorbă (limbajul profan de care ne folosim zilnic pentru a ne putea comunica nevoile de supravieţuire) şi Cuvânt (limbajul sacru sau poetic, cel cu dimensiuni metafizice şi, când este cazul, încărcat de conotaţii spirituale, divine) nu este o descoperire a secolului XX, iubitor de nuanţe şi defalcări. După J.B. Taylor, episcop de St. Albans, Cuvântul lui Dumnezeu este folosit în Vechiul Testament de 394 de ori “cu referire la o comunicare divină care vine de la Dumnezeu pentru oameni sub formă de poruncă, profeţie, avertisment sau încurajare". Formula obişnuită este: ”Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. ”a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este “văzut” ca într-o vedenie (Is.2:1; Ier.2:31; 38:21). Cuvântul lui Iahve este o extindere a personalităţii divine, investit cu autoritate divină şi trebuie ascultat de îngeri şi de oameni (Ps.103:20;Deut.12:32); el dăinuieşte pe vecie (Is.40:8) şi odată ce este rostit nu se poate întoarce neîmplinit (Is.55:11). Este folosit şi sinonim pentru legea (Tora) lui Dumnezeu în Ps.119, unde se referă la cuvântul scris şi nu la un mesaj verbal.
În Noul Testament, redă doi termeni: logos şi rhema, cel dintâi termen fiind folosit în mod suprem cu privire la mesajul Evangheliei creştine (Marcu 2:2; Fapt.6:2; Gal.6:6), deşi şi al doilea termen are acelaşi sens (Rom.10:8; Efes.6:17;Evr.6:5,etc). Domnul nostru a rostit Cuvântul lui Dumnezeu ( în pilda semănătorului, Luca 88:11; vezi şi Marcu 7:13; Luca 11:28), dar în Evangheliile sinoptice El a folosit întotdeauna pluralul când s-a referit la mesajul Său (“cuvintele Mele”, Mat.24:35, şi textele paralele; Marcu 8:38; Luca 24:44). În Evanghelia a Patra, însă, este întâlnit frecvent singularul. Pentru biserica primară, “Cuvântul” a fost mesajul revelat de Dumnezeu în Hristos, mesaj care trebuia predicat, răspândit şi ascultat. Era cuvântul vieţii Filip.13:26), cuvântul împăcării (2 Cor.5:19), cuvântul crucii ( 1Cor.1:18). Faţă de o însemnătate atât de mare ni se pare limpede responsabilitatea celui care vorbeşte sau scrie, altfel decât ca să răspundă unor nevoi inerente supravieţuirii momentane.
În cadrul culturii române, au existat preocupări timpurii pentru definirea limbii române şi când s-a constat originea ei latină, învăţaţii au simţit nevoia să se laude cu această nobilă origine. Şi aveau şi motive. Limba română devenea, într-un fel, moştenitoarea limbii căreia dăduse omenirii pe Augustinus, Iulius Caesar, Cato cel Bătrân, Cicero, Horaţiu, Juvenal, etc,etc. Prin conştiinţa apartenenţei poporului român la moştenirea imperiului roman, literatura italiana devenea o literatură soră, căci italiana era ca şi noi, moştenitoarea aceluiaşi tezaur (sau invers, dacă se doreşte: româna alături de italiană, şi nu numai…). Cronicarul Grigore Ureche ştie că “de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate”, iar Miron Costin are motive să se mire, cu admiraţie, alături de el. Dimitrie Cantemir observă chiar şi diferenţele calitative apărute în spaţiu românesc: limba moldovenească cea mai curată este, după el, în jurul Iaşilor. Interesantă este şi explicaţia: aici oamenii sunt mai aproape de curţile domneşti, iar acest lucru le influenţează limba, fiind mai slefuiţi decât alţii. Iată, aşadar, cum starea socială poate influenţa limba!
Stilistica limbii române, ca disciplină care studiază felul în care omul de rând, artistul anonim sau scriitorul folosesc valenţele limbii, dându-le o formă artistică, o expresivitate specială, are o frumoasă tradiţie. Ea a avut, încă de la început, două componente principale.
Cea dintâi a studiat stilul punând accent pe normele limbii, subliniind rolul foneticii, lexicului, morfologiei şi sintaxei în definirea stilului.
Curând s-a observat că doar gramatica, în accepţiunea ei tradiţională, nu poate explica valoarea unui text. Sunt autori care folosesc ireproşabil regulile gramaticii, poate chiar nu săvârşesc nici o greşală pe sute şi sute de pagini, şi cu toate acestea compunerile lor nu au valoare. În acest caz, se deduce cu uşurinţă că nu analiza complementelor circumstanţiale folosite, nici epitetele şi comparaţiile, nici numărul subordonatelor faţă de o propoziţie regentă nu ne-ar lumina cu nimic valoarea unei opere.
Datorită acestei insuficienţe a gramaticii s-a dezvoltat cea de a doua latură a stilisticii, acea stilistică literară, preocupată de analiza valorilor expresive. Altfel spus, acea analiză care să surprindă (sau cel puţin să încerce a o face) prin ce calităţi ale limbii o frază a unui scriitor are altă capacitate de transmitere cognitivă sau emoţională superioară unei vorbiri corecte, dar banale.
Tudor Vianu, în "Arta prozatorilor români" (1941) - o contribuţie masivă şi de excepţie la sudiul stilisticii româneşti - face deosebire între expresia tranzitivă şi elementul reflexiv, care indicã aportul subiectiv la expresia tranzitivã al celui ce vorbeşte sau scrie. ”Cine vorbeşte comunică şi se comunică. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme reflexiv şi tranzitiv. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atraşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar interior de viaţă şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare”. Astfel, ansamblul acestor notaţii reflexive, care se adaugă la comunicare şi care îi dau un fel de a fi subiectiv, compun ceea ce se numeşte "stil". În concluzie, pentru Tudor Vianu, ”stilul este aşadar expresia unei individualitãţi”.
Istoria limbii poate exista în sine, ca simplă consemnare a istoriei cuvintelor, este adevărat, dar ea ar fi săracă dacă n-ar fi ilustrată de suportul literaturii. În acest caz, trebuie să acceptăm că limba este matură doar în momentul când ea depăşeşte nivelul comunicării necesare şi se manifestă în literatură. ”De aceea, studiul limbii este extraordinar de important pentru studiul poeziei. Prin studiul limbii înţelegem cercetarea unor aspecte care de obicei sunt ignorate sau desconsiderate de lingviştii de profesie. Cu excepţia studiului rarelor probleme de pronunţie de care se poate izbi în istoria metrului şi rimei, cercetătorul modern al literaturii nu va avea prilejul să folosească morfologia sau fonologia istorică sau chiar fonetica experimentală. Va avea în schimb nevoie de alte ramuri ale lingvisticii – în primul rând, de lexicologie de semantică atât sincronică cât şi diacronică”. Este limpede că nu pot lipsi de pe masa de lucru a unui stilist dicţionarele limbii în care a scris autorul supus studiului. Cu cât mai multe (tipărite, evident la intervale de timp), cu atât mai bine. Vom putea observa, urmărind cuvintele care ne interesează, sensurile bogate, generale sau inedite, care l-au interesat pe scriitor.
Printre cercetătorii români preocupaţi de stil se observă, de asemenea, două tendinţe. Una dominată de specialişti în lingvistică, aducând certe contribuţii la studiul propriu-zis al limbii, cu ilustrare pe opere clasice: Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Th.Hristea, Al.Graur, Valeria Guţu-Romalo (toţi universitari).
Cea de a doua tendinţă este ilustrată mai sărac: Tudor Vianu, G.Călinescu, Ştefan Munteanu, Gh.Bulgăr. Spunem mai sărac, întrucât primii doi, deşi au scris adevăruri definitorii în domenii, au avut şi alte preocupări majore cărora le-au închinat ani buni din viaţă.
Un caz de excepţie este Ion Coteanu, care a început să se impună prin studii dedicate limbii, inclusiv domeniului dialectologiei, iar spre sfârşitul vieţii a arătat o atenţie din ce în ce mai mare aplicării concrete a limbii în operele literare ale scriitorilor români, inclusiv contemporani. Avem ştiinţă, de asemenea, de un excelent studiu dedicat limbii lui Marin Preda, de profesorul C.Cruceru, studiu aflat încă în manuscris.
Încă din anul 1965, profesorul şi istoricul literar George Munteanu, analizând un volum de stilistică, "Stilul poetic al lui Mihail Eminescu", al cercetătorului maghiar L.Galdi, ridica o obiecţie de principiu: realizează toţi cercetătorii că limba este doar materialul poeziei, nu poezia însăşi?. “Aici e prăpastia, scrie el, ce desparte pe anumiţi lingvişti de esteticieni, istorici şi critici literari în materie de concepere a “adevăratei stilistici”. Aceştia din urmă, nedispreţuind luminile care le pot veni de la lingvişti, le integrează unei concepţii mult mai cuprinzătoare despre stil, în sensul lui Buffon – concepţie pe care şi Eminescu însuşi o îmbrăţişa ( “Stilul e omul – zicea Eminescu -, fiindcă nu e numai formula limbistică şi fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare şi percepţiune a omului”). Când, spre exemplu, în a sa "Istorie a literaturii române", G. Călinescu se exprimă astfel despre stilul lui Rebreanu: ”Frazele singure, sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării” – e de înţeles că memorabila sa formulare se întemeia, în măsura cuvenită, şi pe examinarea migăloasă a substructurii lingvistice din stilul marelui prozator. Însă nu numai pe ea. Şi nu considerând-o doar în anatomia, ci mai cu seamă în fiziologia şi – mai mult – în antropologia ei…”
În rândurile de mai sus, am încercat să descoperim unele trăsături specifice marilor scriitori români sau acelora care au arătat o atenţie specială stilului. Pe cât ne-a stat în putinţă, am folosit zestrea studiilor altor cercetători şi am încercat să fim coerenţi unei convingeri personale, după care scopul unui asemenea demers trebuie să fie atragerea de cititori şi de cercetători ai fenomenului literar prin sublinierea rezultatelor de excepţie înregistrate de scriitorii români.
Am plecat de la premiza majoră că limba română nu este doar o limbă frumoasă (adevăr sentimental), ci şi o limbă deosebit de bogată: adevăr obiectiv demonstrat de imensa majoritate a scriitorilor. La aceasta se adaugă o lungă tradiţie, verificarea ei în timp prin capacitatea de a exprima idei şi sentimente de o rară profunzime. Folclorul literar este o mărturie de veacuri, iar Psaltirea lui Coresi sau Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688) sunt doar două monumente de limbă care ilustrează capacitatea redării unor adâncimi ale cugetului fără seamăn. Aceasta în ceea ce priveşte trecutul. Pentru zilele mai apropiate de lustrul nostru, Eminescu, Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu,Mircea Ciobanu şi mulţi, mulţi alţii sunt dovezi că limba română, departe de a fi o piedică în exprimare, a fost forma cea mai adecvată în care se putea turna metalul briliant al gândirii de excepţie care a definit poporul nostru. Vorba cronicarului preluată de G. Călinescu în Istoria sa, “nasc şi-n Moldova oameni”, poate fi amendată: “nasc şi-n limba română scriitori”. Mai ales în limba română, am adăuga!
Diferenţa dintre vorbă (limbajul profan de care ne folosim zilnic pentru a ne putea comunica nevoile de supravieţuire) şi Cuvânt (limbajul sacru sau poetic, cel cu dimensiuni metafizice şi, când este cazul, încărcat de conotaţii spirituale, divine) nu este o descoperire a secolului XX, iubitor de nuanţe şi defalcări. După J.B. Taylor, episcop de St. Albans, Cuvântul lui Dumnezeu este folosit în Vechiul Testament de 394 de ori “cu referire la o comunicare divină care vine de la Dumnezeu pentru oameni sub formă de poruncă, profeţie, avertisment sau încurajare". Formula obişnuită este: ”Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. ”a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este “văzut” ca într-o vedenie (Is.2:1; Ier.2:31; 38:21). Cuvântul lui Iahve este o extindere a personalităţii divine, investit cu autoritate divină şi trebuie ascultat de îngeri şi de oameni (Ps.103:20;Deut.12:32); el dăinuieşte pe vecie (Is.40:8) şi odată ce este rostit nu se poate întoarce neîmplinit (Is.55:11). Este folosit şi sinonim pentru legea (Tora) lui Dumnezeu în Ps.119, unde se referă la cuvântul scris şi nu la un mesaj verbal.
În Noul Testament, redă doi termeni: logos şi rhema, cel dintâi termen fiind folosit în mod suprem cu privire la mesajul Evangheliei creştine (Marcu 2:2; Fapt.6:2; Gal.6:6), deşi şi al doilea termen are acelaşi sens (Rom.10:8; Efes.6:17;Evr.6:5,etc). Domnul nostru a rostit Cuvântul lui Dumnezeu ( în pilda semănătorului, Luca 88:11; vezi şi Marcu 7:13; Luca 11:28), dar în Evangheliile sinoptice El a folosit întotdeauna pluralul când s-a referit la mesajul Său (“cuvintele Mele”, Mat.24:35, şi textele paralele; Marcu 8:38; Luca 24:44). În Evanghelia a Patra, însă, este întâlnit frecvent singularul. Pentru biserica primară, “Cuvântul” a fost mesajul revelat de Dumnezeu în Hristos, mesaj care trebuia predicat, răspândit şi ascultat. Era cuvântul vieţii Filip.13:26), cuvântul împăcării (2 Cor.5:19), cuvântul crucii ( 1Cor.1:18). Faţă de o însemnătate atât de mare ni se pare limpede responsabilitatea celui care vorbeşte sau scrie, altfel decât ca să răspundă unor nevoi inerente supravieţuirii momentane.
În cadrul culturii române, au existat preocupări timpurii pentru definirea limbii române şi când s-a constat originea ei latină, învăţaţii au simţit nevoia să se laude cu această nobilă origine. Şi aveau şi motive. Limba română devenea, într-un fel, moştenitoarea limbii căreia dăduse omenirii pe Augustinus, Iulius Caesar, Cato cel Bătrân, Cicero, Horaţiu, Juvenal, etc,etc. Prin conştiinţa apartenenţei poporului român la moştenirea imperiului roman, literatura italiana devenea o literatură soră, căci italiana era ca şi noi, moştenitoarea aceluiaşi tezaur (sau invers, dacă se doreşte: româna alături de italiană, şi nu numai…). Cronicarul Grigore Ureche ştie că “de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate”, iar Miron Costin are motive să se mire, cu admiraţie, alături de el. Dimitrie Cantemir observă chiar şi diferenţele calitative apărute în spaţiu românesc: limba moldovenească cea mai curată este, după el, în jurul Iaşilor. Interesantă este şi explicaţia: aici oamenii sunt mai aproape de curţile domneşti, iar acest lucru le influenţează limba, fiind mai slefuiţi decât alţii. Iată, aşadar, cum starea socială poate influenţa limba!
Stilistica limbii române, ca disciplină care studiază felul în care omul de rând, artistul anonim sau scriitorul folosesc valenţele limbii, dându-le o formă artistică, o expresivitate specială, are o frumoasă tradiţie. Ea a avut, încă de la început, două componente principale.
Cea dintâi a studiat stilul punând accent pe normele limbii, subliniind rolul foneticii, lexicului, morfologiei şi sintaxei în definirea stilului.
Curând s-a observat că doar gramatica, în accepţiunea ei tradiţională, nu poate explica valoarea unui text. Sunt autori care folosesc ireproşabil regulile gramaticii, poate chiar nu săvârşesc nici o greşală pe sute şi sute de pagini, şi cu toate acestea compunerile lor nu au valoare. În acest caz, se deduce cu uşurinţă că nu analiza complementelor circumstanţiale folosite, nici epitetele şi comparaţiile, nici numărul subordonatelor faţă de o propoziţie regentă nu ne-ar lumina cu nimic valoarea unei opere.
Datorită acestei insuficienţe a gramaticii s-a dezvoltat cea de a doua latură a stilisticii, acea stilistică literară, preocupată de analiza valorilor expresive. Altfel spus, acea analiză care să surprindă (sau cel puţin să încerce a o face) prin ce calităţi ale limbii o frază a unui scriitor are altă capacitate de transmitere cognitivă sau emoţională superioară unei vorbiri corecte, dar banale.
Tudor Vianu, în "Arta prozatorilor români" (1941) - o contribuţie masivă şi de excepţie la sudiul stilisticii româneşti - face deosebire între expresia tranzitivă şi elementul reflexiv, care indicã aportul subiectiv la expresia tranzitivã al celui ce vorbeşte sau scrie. ”Cine vorbeşte comunică şi se comunică. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme reflexiv şi tranzitiv. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atraşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar interior de viaţă şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare”. Astfel, ansamblul acestor notaţii reflexive, care se adaugă la comunicare şi care îi dau un fel de a fi subiectiv, compun ceea ce se numeşte "stil". În concluzie, pentru Tudor Vianu, ”stilul este aşadar expresia unei individualitãţi”.
Istoria limbii poate exista în sine, ca simplă consemnare a istoriei cuvintelor, este adevărat, dar ea ar fi săracă dacă n-ar fi ilustrată de suportul literaturii. În acest caz, trebuie să acceptăm că limba este matură doar în momentul când ea depăşeşte nivelul comunicării necesare şi se manifestă în literatură. ”De aceea, studiul limbii este extraordinar de important pentru studiul poeziei. Prin studiul limbii înţelegem cercetarea unor aspecte care de obicei sunt ignorate sau desconsiderate de lingviştii de profesie. Cu excepţia studiului rarelor probleme de pronunţie de care se poate izbi în istoria metrului şi rimei, cercetătorul modern al literaturii nu va avea prilejul să folosească morfologia sau fonologia istorică sau chiar fonetica experimentală. Va avea în schimb nevoie de alte ramuri ale lingvisticii – în primul rând, de lexicologie de semantică atât sincronică cât şi diacronică”. Este limpede că nu pot lipsi de pe masa de lucru a unui stilist dicţionarele limbii în care a scris autorul supus studiului. Cu cât mai multe (tipărite, evident la intervale de timp), cu atât mai bine. Vom putea observa, urmărind cuvintele care ne interesează, sensurile bogate, generale sau inedite, care l-au interesat pe scriitor.
Printre cercetătorii români preocupaţi de stil se observă, de asemenea, două tendinţe. Una dominată de specialişti în lingvistică, aducând certe contribuţii la studiul propriu-zis al limbii, cu ilustrare pe opere clasice: Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Th.Hristea, Al.Graur, Valeria Guţu-Romalo (toţi universitari).
Cea de a doua tendinţă este ilustrată mai sărac: Tudor Vianu, G.Călinescu, Ştefan Munteanu, Gh.Bulgăr. Spunem mai sărac, întrucât primii doi, deşi au scris adevăruri definitorii în domenii, au avut şi alte preocupări majore cărora le-au închinat ani buni din viaţă.
Un caz de excepţie este Ion Coteanu, care a început să se impună prin studii dedicate limbii, inclusiv domeniului dialectologiei, iar spre sfârşitul vieţii a arătat o atenţie din ce în ce mai mare aplicării concrete a limbii în operele literare ale scriitorilor români, inclusiv contemporani. Avem ştiinţă, de asemenea, de un excelent studiu dedicat limbii lui Marin Preda, de profesorul C.Cruceru, studiu aflat încă în manuscris.
Încă din anul 1965, profesorul şi istoricul literar George Munteanu, analizând un volum de stilistică, "Stilul poetic al lui Mihail Eminescu", al cercetătorului maghiar L.Galdi, ridica o obiecţie de principiu: realizează toţi cercetătorii că limba este doar materialul poeziei, nu poezia însăşi?. “Aici e prăpastia, scrie el, ce desparte pe anumiţi lingvişti de esteticieni, istorici şi critici literari în materie de concepere a “adevăratei stilistici”. Aceştia din urmă, nedispreţuind luminile care le pot veni de la lingvişti, le integrează unei concepţii mult mai cuprinzătoare despre stil, în sensul lui Buffon – concepţie pe care şi Eminescu însuşi o îmbrăţişa ( “Stilul e omul – zicea Eminescu -, fiindcă nu e numai formula limbistică şi fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare şi percepţiune a omului”). Când, spre exemplu, în a sa "Istorie a literaturii române", G. Călinescu se exprimă astfel despre stilul lui Rebreanu: ”Frazele singure, sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării” – e de înţeles că memorabila sa formulare se întemeia, în măsura cuvenită, şi pe examinarea migăloasă a substructurii lingvistice din stilul marelui prozator. Însă nu numai pe ea. Şi nu considerând-o doar în anatomia, ci mai cu seamă în fiziologia şi – mai mult – în antropologia ei…”
În rândurile de mai sus, am încercat să descoperim unele trăsături specifice marilor scriitori români sau acelora care au arătat o atenţie specială stilului. Pe cât ne-a stat în putinţă, am folosit zestrea studiilor altor cercetători şi am încercat să fim coerenţi unei convingeri personale, după care scopul unui asemenea demers trebuie să fie atragerea de cititori şi de cercetători ai fenomenului literar prin sublinierea rezultatelor de excepţie înregistrate de scriitorii români.
Am plecat de la premiza majoră că limba română nu este doar o limbă frumoasă (adevăr sentimental), ci şi o limbă deosebit de bogată: adevăr obiectiv demonstrat de imensa majoritate a scriitorilor. La aceasta se adaugă o lungă tradiţie, verificarea ei în timp prin capacitatea de a exprima idei şi sentimente de o rară profunzime. Folclorul literar este o mărturie de veacuri, iar Psaltirea lui Coresi sau Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688) sunt doar două monumente de limbă care ilustrează capacitatea redării unor adâncimi ale cugetului fără seamăn. Aceasta în ceea ce priveşte trecutul. Pentru zilele mai apropiate de lustrul nostru, Eminescu, Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu,Mircea Ciobanu şi mulţi, mulţi alţii sunt dovezi că limba română, departe de a fi o piedică în exprimare, a fost forma cea mai adecvată în care se putea turna metalul briliant al gândirii de excepţie care a definit poporul nostru. Vorba cronicarului preluată de G. Călinescu în Istoria sa, “nasc şi-n Moldova oameni”, poate fi amendată: “nasc şi-n limba română scriitori”. Mai ales în limba română, am adăuga!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu