Critică literară

Despre opera lui Petre Anghel:

”Fratele nostru Emanuel (1976), premiat de Uniunea Scriitorilor, realiza o interesantă şi antrenantă disertaţie etică prin raţionamentul introspecţiei şi virtuţile eseistice ale autorului. Epicul dezvoltă, prin resursele confesiunii şi utilizând o tehnică a reflectării în oglindă, tema culpabilităţii şi raportul ambiguizant, chiar obscur, oricum neelucidat, instaurat între conştiinţa ce (se) acuză şi elementele ce concură la legitimarea, ca instanţă, a faptelor provocate şi ale căror consecinţe în plan moral rămân neevaluate.” - Vasile Chifor, revista Saeculum

”Putem vorbi în cazul lui Petre Anghel de constituirea unei retorici proprii care să exprime o opţiune de stil şi o manieră particulară, originală de construcţie, care nuanţează şi potenţează fondul intuitiv şi de semnificaţie al discursului. Evenimentul îşi este suficient sieşi pentru a mai fi „înfrumuseţat" cu metafore ce ies din sfera cotidianului şi seduc prin gratuitatea lor. Prozatorul mizează pe expresivitatea sintagmei ca soluţie pentru a proteja textul de riscul redundanţei, al incifrării inutile, organizându-şi astfel expunerea încât să o facă permeabilă şi convingătoare, elaborată prin versiuni ale unor existenţe netrucate.”- Vasile Chifor

‎"Eseist şi poet de talent, Petre Anghel armonizează la un nivel elevat, cele două ipostaze, într-o interesantă construcţie romanescă. Într-adevăr, romanul său de debut, Fratele nostru Emanuel, de o remarcabilă siguranţă stilistică, se situează la confluenţa epicului cu liricul, a vocaţiei analitice cu ştiinţa dozării faptelor, a introspecţiei psihologice împinsă până la ultimele consecinţe cu observaţia şi descrierea obiectivă a vieţii." Paul Dugneanu, revista Orizont, 1976.

„Romanele lui Petre Anghel au o calitate simplă, dar esenţială: izolând o tragedie (în fiecare volum, se întâmplă o moarte), ne obligă s-o gândim împotriva orgoliului singurătăţii noastre, prin adevărul peste timp al istoriei.” Aurel Sasu

”Ultimele două romane ale lui Petre Anghel, Lupii la stînă (1978) şi Sita lui Mamona (a se observa titlurile insolite ale romanelor, uneori cu un substrat metaforic) deschid, pare-se, un ciclu de anvergură. Deocamdată, le consemnăm ca posibilă uvertură a unei serii epice definită prin coerenţă şi ordonată cronologic în funcţie de succesiunea evenimentelor. Se poate vorbi acum de afirmarea unui prozator viguros, mobil în manevrarea instrumentelor de observaţie morală, lărgindu-şi considerabil aria investigaţiei.” - Vasile Chifor, în revista Luceafărul