Pe la mijlocul anilor ’60, Nicolae Manolescu era un Nae românesc, nu devenise încă Niki englezesc și probabil nici nu visa la Paris. Fusese remarcat de George Ivaşcu, redactorul șef al revistei Contemporanul. Legenda spunea că Ivașcu (fost asistent al lui G. Călinescu) fusese impresionat de răspunsurile date de tânărul student la examen și-i propusese să scrie la revistă, afirmând că așa face el de obicei cu studenții care obțin nota zece. N-o făcea de obicei, susțineau alții, mai bine informați, iar tânărul Manolescu intrase, se zicea, în grațiile ivasciene datorită unchiului său, academicianul Andrei Oțetea, cel care-l salvase și de la exmatriculare.
Cert este faptul că articolele lui N. Manolescu erau citite cu real interes de studenți și nu numai. Ziua de vineri, când apărea Contemporanul era zi de sărbătoare, fiindcă se putea citi şi altceva în paginile ei în afara lozincilor răsuflate. Colaboratorii revistei erau academicieni cu nume răsunătoare, mai mult sau mai puțin autentice... Unii erau foști ziariști și scriitori de stânga ca Demostene Botez, Cicerone Theodorescu, E. Jebeleanu (care nu-și formaseră un nume mare în perioada interbelică), alții erau oportuniști (M. Sadoveanu, Z. Stancu, M. Beniuc), cei mai mulți erau creația partidului, tovarăși!: Veronica Porumbacu, Dan, Deșliu, I.D. Bălan. Ploua cu mediocrii: Petru Vintilă, Victor Tulbure, Marcel Breslașu, Ieronim Șerbu. Critica literară încăpuse pe mâna unor veniți cu pluta: Ion Vitner, Savin Bratu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu (unii dintre ei au devenit critici, alții au murit cum s-au născut: fără har).
Când debutează în 1962, N. Manolescu părea un ghiocel răsărit după înghețul unei îndelungate ierni. Si așa o ține criticul – cu frază clară, opinie exclusiv estetică, fără atac la persoană – vreo două decenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu