Pe la mijlocul anilor șaptezeci din secolul trecut, în urma unei moșteniri, devenisem proprietarul unei mașini Dacia-1100. După multe amânări, promisiuni și renunțări, plec împreună cu prietenul meu Florin Constantin Pavlovici spre Băileștiul natal (ați intuit bine: polul căldurii din România și centrul Universului). Eu șofer, el în dreapta șoferului. La un moment dat, Florin observă indicatorul spre Scornicești.
„Învățătorule, zice Florin, e chiar Scorniceștiul lu tovaroșu?” (în urma unei întâmplări comice, noi doi ne spunem unul altuia „învățătorule”)
„Îhî, Învățătorule, chiar dânsul!”. „Cum e localitatea?”. „Nu știu”. „Hai s-o vedem, dacă avem voie”.
Ajungem în fața casei în care s-a născut geniul Scorniceștiului. Nu era nevoie să ai și tu geniu ca să-ți dai seama că era o gospodărie refăcută, bună pentru poze. Prietenul meu Florin Pavlovici e avid de cunoștințe. A făcut cinci ani de pușcărie politică, între 1959-1964, dar tot mai are naivități: privește acoperișul de șindrilă al unei fântâni cu lanț și citeste cu încântare literele săpate înt-o scândură groasă de stejar: „FONTANA MOȘ ANDRUȚĂ”.
„A fost gospodar tatăl lu Nicolae, filosofează Florin (probabil fiindcă prima lui facultate a fost cea de filosofie), dacă a săpat o fântână. Și uite acolo, e scris fontană, cum se zice în vechime...”
„Fii serios, Învățătorule, îi ponderez eu entuziasmul, e un fals!”.
„De unde știi, Învățătorule, de ce să fie fals, poate că a fost gospodar omul!”
„Fiindcă fântâna nu e la poarta lui, e peste drum, nimeni nu făcea fântână în fața casei vecinului”.
„Aha”, se luminează Florin. Și începem să râdem. Și am fi râs și acum, dacă n-ar fi apărut falsuri și mai mari, cu alți Nicolaici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu