Despre propriu-mi debut

Mărturisesc că am fost şi sunt un om foarte răsfăţat de soartă, în sensul că am primit printre alte daruri de la Dumnezeu şi darul de a cunoaşte şi de a mă împrieteni cu anumiţi oameni care îmi păreau şi atunci că sunt personalităţi de excepţie şi trecerea timpului a confirmat că aşa era. Evident, eu nu eram în căutare de piese rare, dar cum spun, viaţa îţi face cadouri, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum vrea el, astfel că l-am cunoscut pe Marin Preda când aveam vreo 25 de ani, cred că îl văzusem şi mai înainte, asta nu îmi amintesc, dar când aveam 25 de ani, eram în ultimul an de facultate, am dus un volum de versuri la Cartea Românească, redactorul îmi spusese că este în regulă, că i-a dat drumul, eu mă uitam naiv prin librării şi vedeam că n-a apărut cartea şi mă duc să întreb la editură, cartea mea când apare, că aţi zis că...  . - Păi nu i-a dat drumul Marin Preda. – Păi de ce? – Păi vrea să te cunoască. Mihai Gafiţa a murit la cutremur, un foarte bun editor, genul care ştia să rezolve toate cazurile, să-i calmeze pe autorii nervoşi, să-i amâne cu dedicaţie pe cei care n-o sa fie niciodată publicaţi, să descopere talente şi să rişte pe ele. Și îmi spune, du-te la Marin Preda. Evident că Marin Preda, pentru mine şi pentru toată generaţia mea - îl învăţasem în manuale, la şcoală - era ceva care "nu se există", cum ar zice ardeleanul despre girafă. M-am dus la Marin Preda. -Da, Mon Cher? Dumneata eşti cadru didactiv universitar? -Nu, zic eu. -Păi de unde ştiu eu că eşti cadru didactic universitar? -Nu ştiu. -Bine, Mon Cher, o să dau drumul la carte. S-a repetat şi cu a doua carte, el punându-mi aceleaşi întrebări.

Primele patru cărţi pe care le-am publicat au fost toate la Cartea Românească, având girul lui Marin Preda. Ţin să precizez că v-am spus întâmplarea reală cu Marin Preda, care a vrut să mă cunoască, nu pentru a sublinia că citise el volumul de versuri şi nu putea să doarmă noaptea că nu mă cunoscuse pe mine. În general, aşa făcea cu debutanţii. Să ştie cui dă drumul la carte. Evident, pentru cărţile pe care nu avea de gând să le publice, nu era interesat să-l cunoască pe autor. 

Tot scriind eu, nepotolindu-mă, împrietenindu-mă cu Mircea Ciobanu - şi el trecut acum în lumea de dincolo - un foarte mare poet şi un foarte bun redactor, nu pentru că m-a editat pe mine, ci pentru că a editat treizeci, patruzeci de scriitori care înseamnă azi ceva în literatura română. Deci, avea această bucurie să descopere noi talente şi să le susţină, lucru care, spre tristeţea voastră, nu prea se mai întâmplă astăzi.

O scurtă rememorare

Mi s-a pus întrebarea care este romanul meu preferat dintre cele scrise și am răspuns:

Este foarte greu să am o opțiune după ce am publicat treisprezece romane, trei volume de versuri și vreo zece – cincisprezece cărți de specialitate, care îmi este cartea cea mai dragă, dar pot să spun că romanul, “Fratele nostru Emanuel”, care a constituit debutul meu în proză, după ce în prealabil publicasem un volum de versuri și un studiu critic, este o carte pe care nu aș mai fi în stare să o scriu, în sensul că în ea am făcut ceea ce se poate numi o autoflagelare, evident simbolică, vorbind ca despre un alt personaj.

M-am uitat oglindă, şi nu am avut milă de mine, adică de personajul pe care îl reprezentam, nu în sensul că l-am batjocorit, ci în sensul că am scris fără cenzura tot ce am crezut eu că trebuie scris, motiv pentru care, aproape 100 de pagini din manuscris nu au primit viza cenzurii, iar 40 dintre ele au trebuit refăcute. Refăcute, însemnând scoaterea unor cuvinte pentru că era perioada de agresivitate a cenzurii care se lega de cuvinte.

Dintr-un jurnal găsit în tomberon

”Vorba cu Nimeni scris cu majusculă n-am învăţat-o la şcoală, o ştiu de la Mili. Acum o să mă răzbun pe ea, deşi nu e frumos ce fac, şi n-am să-i scriu numele cu y, cum o trecuseră părinţii la primărie şi cum semna afurisitele de lucrări de control şi  tezele trimestriale din timpul liceului; doar ea avea pe y în nume, de parcă mi-ar fi fost vreo grecoaică de la Salonic.
Cu Mili am fost timp de patru ani colegi la liceul Mihai Voevod, dar n-am reuşit să ne cunoaştem bine, ca să nu spun aproape de loc. Parcă nici nu ştiam unul de existenţa celuilalt. Eu eram cel mai tânăr elev din clasă şi nici cu fizicul nu stăteam grozav: eram slab şi puţin bâlbâit, numai bun să devin ţinta tuturor glumelor, ceea ce s-a şi întâmplat. Ea era înaltă şi silitoare, cea mai bună la învăţătură, deşi, în sinea mea n-o consideram vreo deşteaptă, dar nu era treaba mea de ce lua o notă maximă când eu i-aş fi dat doar nouă pentru cele câteva cuvinte rostite lângă tablă. Ceva mă deranja însă în legătură cu ea: tot timpul era înconjurată de băieţi, glumea cu toţi, se uita la fiecare ca la un posibil partener de viaţă, iar faptul că  nu reuşeam să-mi dau seama de cine-i place cu adevărat mă enerva. Nu eram gelos pe colegii care-i roiau în jur, fiindcă nu ştiam ce-i aceea gelozie, iar  despre iubire nici atât.”

Rugăciunea lui moș Alexa Pop.

Prietenul meu Florin Pavlovici, pe care l-am vizitat ieri, mi-a reamintit rugăciunea lui moș Alexa Pop, colegul lui din celulă de anchetă, după arestarea din 1959. Alexa Pop avea atunci 67 de ani, vârsta mea de acum, iar cu povestea lui începe excepționala carte de memorii a lui Florin Constantin Pavlovici,  „Tortura pe înțelesul tuturor”.

Rugăciunea lui moș Alexa Pop e simplă: „ Doamne, ține-mă sănătos pân-oi muri!”

Pe malul Babilonului, pardon, al Balasanului...

Întâlnire cu distinşii cititori din Braşov

De la stânga la dreapta: scriitorul Paul Anghel, scriitoarea Cella Delavrancea, dramaturgul Dan Tărchilă şi cu mâna la gură, ca să nu iasă vreo prostie, chiar Măria Mea! 

La teiul lui Eminescu

Ridicat în slăvi de studenţi

La umbra lui Ștefan cel Mare, un oltean încremenit

De la început mi-au plăcut uniformele. Atât de mult încât le-am aruncat.

A fost odată ca niciodată: scriitorii umblau îmbrăcați frumos și lansau cărțile confraților...

Lansarea unui volum de versuri al poetului Dan Verona. Lângă el: Ion Iuga, cel mai frumos ardelean, eu (cel mai vorbitor dintre olteni), Dumitru Radu Popa (cel mai deștept dintre toți: a plecat în America!)

Amintiri de când eram mai bătrân (II)

Bunul şi vechiul meu prieten, Florin Pavlovici, mândria mea de exact patru decenii, este un excelent cunoscător al limbii engleze, dovada stând în traducerile publicate la edituri de prestigiu, inclusiv traducerea unui roman de Henry James, care nu scria chiar ca în manualele de clasa a II-a. Cu toate acestea, nu l-am auzit niciodată spunând că o anume idee, un sentiment, o stare nu pot fi exprimate exact în limba română, în consecinţă cuvântul englezesc “cutare” a spune mai mine ce ar vrea el să comunice.
Alţii, în schimb, inclusiv lucrători în mass media, nu şi-au însuşit limba română la nivel de şcoală elementară, dar nu se mai pot exprima decât în păsăreasca de pe fluviul lu ... Ţa misa! (se pronunţă "ţa, măsa!")

40 de ani de la debut

În urmă cu 40 (patru zeci!) de ani am debutat editorial la Cartea Românească

(redactor de carte Mircea Ciobanu, director Marin Preda). Nu chiar ieri, ci alaltăieri... 

Trece vremea, iar Creola-mi zice Nenea (și are tot dreptul cât jumate de stângul...)

Amintiri de când eram mai bătrân

Pe la mijlocul anilor șaptezeci din secolul trecut, în urma unei moșteniri, devenisem proprietarul unei mașini Dacia-1100. După multe amânări, promisiuni și renunțări, plec împreună cu prietenul meu Florin Constantin Pavlovici spre Băileștiul natal (ați intuit bine: polul căldurii din România și centrul Universului). Eu șofer, el în dreapta șoferului. La un moment dat, Florin observă indicatorul spre Scornicești.

„Învățătorule, zice Florin, e chiar Scorniceștiul lu tovaroșu?” (în urma unei întâmplări comice, noi doi ne spunem unul altuia „învățătorule”)
„Îhî, Învățătorule, chiar dânsul!”. „Cum e localitatea?”. „Nu știu”. „Hai s-o vedem, dacă avem voie”.
Ajungem în fața casei în care s-a născut geniul Scorniceștiului. Nu era nevoie să ai și tu geniu ca să-ți dai seama că era o gospodărie refăcută, bună pentru poze. Prietenul meu Florin Pavlovici e avid de cunoștințe. A făcut cinci ani de pușcărie politică, între 1959-1964, dar tot mai are naivități: privește acoperișul de șindrilă al unei fântâni cu lanț și citeste cu încântare literele săpate înt-o scândură groasă de stejar: „FONTANA MOȘ ANDRUȚĂ”.
„A fost gospodar tatăl lu Nicolae, filosofează Florin (probabil fiindcă prima lui facultate a fost cea de filosofie), dacă a săpat o fântână. Și uite acolo, e scris fontană, cum se zice în vechime...”
„Fii serios, Învățătorule, îi ponderez eu entuziasmul, e un fals!”.
„De unde știi, Învățătorule, de ce să fie fals, poate că a fost gospodar omul!”
„Fiindcă fântâna nu e la poarta lui, e peste drum, nimeni nu făcea fântână în fața casei vecinului”.
„Aha”, se luminează Florin. Și începem să râdem. Și am fi râs și acum, dacă n-ar fi apărut falsuri și mai mari, cu alți Nicolaici!