V. Voiculescu

Deşi a fost legat strâns de gruparea Gândirea şi poate fi considerat pe bună dreptate un ortodoxist, V. Voiculescu este un poet prea important ca să poată fi studiat doar în cadrul unui curent literar(acelaşi adevăr fiind valabil şi în cazul lui Lucian Blaga). Un alt argument al separării sale constă în afirmaţia că spre deosebire de gândirişti care, cu mici excepţii, şi-au încheiat activitatea poetică odată cu venirea comunismului la putere, guvernul şi partidul persecutându-i şi trimiţându-i la închisoare, V. Voiculescu, deşi n-a fost scutit de detenţie, a mai găsit resurse fizice şi moral-artistice pentru a continua opera de creaţie, în poezie şi în proză. În compendiu de Istoria literaturii, G. Călinescu recunoaşte că ortodoxismul lui Voiculescu nu este circumstanţial, ci organic, de dată foarte veche, şi “ culminează în Poeme cu îngeri şi caracteristica lui este că “îngerul” devine un instrument mitologic elementar. Pe drum, prin faţa porţii, trece un necunoscut, şi acesta e înger, văcarul din sat e înger, tot personalul unui spital e angelic:

Cine nu mă iartă

C-am îndrăznit?

Îngerul de la Poartă

Nu m-a oprit;

Îngerul de la trepte

Nu s-a uitat,

Albe şi drepte

Trepte-am urcat;

Când plouă, “bat îngerii în tobe de nori”, îngerii zidesc raiul, păzesc la poduri, albinele sunt “îngeri iuţi”, avionul e “un arhanghel de fier”.

În mistica lui V. Voiculescu criticului I se pare că “întâlnim şi o formă specială de devoţiune. Prin mijlocirea îngerilor, omul se pune în legătură cu Dumnezeu în chipul unei voluptăţi de a fi risipit, strivit de factorul divin. Simţindu-şI uscate pădurile de gânduri, poetul cere un “pâlc de îngeri, în spate cu securi” să i le taie. Sau vrea să fie grâu ca să-l culeagă un înger, să-l îmblătească, să-l macine la moară, să dea făina Domnului.

Cuvântul înger este present în Scriptură de 285 de ori. Vom cita câteva din prezenţele lui în cărţile de înţelepciune, cărţi cunoscute bine de V. Voiculescu:

- Îngerul Domnului tăbărăşte împrejurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie.[1]

- Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească cei ce-mi gîndesc pieirea!  Să fie ca pleava luată de vînt şi să-i gonească îngerul Domnului!  Drumul să le fie întunecos  şi alunecos, şi să-i urmărească îngerul Domnului.[2]

-  Profetului Zaharia, îngerul este cel care-I dă explicaţii:  Am întrebat: “Ce înseamnă caii aceştia, domnul meu?” şi îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: “Îţi voi arăta ce înseamnă caii aceştia![3]

- În Noul Testament este îndrumătorul femeilor care-l caută pe Domnul Isus: Dar îngerul a luat cuvîntul, şi a zis femeilor: “Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul; şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.”  [4]

Ceea ce l-a impresionat de la început la V. Voiculescu a fost posesiunea limbii, a unei limbi rurale, inedite şi uneori inestetice, dar care, printr-o întrebuinţare, susţinută fără nici o sforţare, imprimă întregii opere o tonalitate de expresie ce i-ar putea constitui o personalitate într-un domeniu în care per-sonalitatea este aproape exclusă. Cu un material verbal atât de original, poetul a afirmat şi o vigoare de descripţie matură, probă, didactică însă, solidă, de un realism pregnant până la antipoetic. După două volume tradiţionaliste şi prin subiecte, şi prin limbă şi tehnică (în care Vlahuţă s-ar fi putut recunoaşte), Poemele cu îngeri (1927)[5] ne aduc, în parte, o primenire a inspiraţiei scriitorului prin contactul cu o altfel de literatură decât cea practicată până acum. De pe urma prestigiului universal al poeziei lui Rainer Maria Rilke, o undă de creştinism a sosit şi pe aripele îngerilor lui Voiculescu, ca şi la alţi poeţi de la Gândirea. Inspiraţia rămâne, dealtfel, tot tradiţională, sub forma ei specific ortodoxă, forma pur teoretică şi lipsită de misticism; şi cum limba are aceeaşi savoare regională — nouă e numai încercarea de spiritualizare şI de interiorizare, frângerea formei tradiţionale, odinioară atât de tihnită, în amplele ei volute, printr-o versificaţie poliritmică. “Elementele de mistică şi eres” vor fi întrebuinţate apoi cu success şi în teatru.[6] Tot Lovinescu remarcă influenţa lui Rainer Maria Rilke asupra poetului român, de la care “o undă de creştinism a sosit şi pe aripele îngerilor lui Voiculescu, ca şi la alţi poeţi de la Gândirea.

Pentru V. Voiculescu arta creează un univers în care spiritul se regăseşte şi se reflectă, la toate treptele lui de tensiune, poezia extrăgându-şi seva din bucuriile sfinte, din florile iubirii din care nu lipseşte simţirea creştinească. V. Voiculescu zice:

Cerească floare, albă, strălucită,

Cu blând miros de rai, e Poezia.

Sămânţa ei de îngeri e zvârlită

Şi brazdă caldă-i e copilăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,

Din lin izvor de lacrime amare

Şi din dulceaţa bucuriei sfinte

Ea suge hrană şi se face mare.

Înmugureşte floarea minunată

Sub mângâierea stelelor iubirii,

Când, pătimaşă, inima se-mbată

De clocotul năvalnic al simţirii,

            Treapta de sus este încununată de două nestemate. Prima este mila. Despre ea Scriptura scrie:

            Cuvântul milă cu derivatele lui apare în Biblie de 223 de ori, începând cu neprihănitul Noe care capătă milă din partea Domnului şi prin el este continuată spiţa umană pe pământ.  Iov, omul părăsit o vreme de Dumnezeu cere:  Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei! Căci mîna lui Dumnezeu m-a lovit.- Iov 19. 21.În original şi transliterat:

`yBi( h['g>n”å H;Alªa/÷-dy: yKiî y['_re ~T,äa; ynINUåx' ynINUíx' WTT Job 19:21

 Honnùºnî Honnùºnî ´aTTem rë`äy Kî yad-´élôªh näºg`â Bî

unde  ynINUx' apare de 2603 ori în ebraica Vechiului Testament. Milă cere şi David de la Dumnezeu:  Priveşte-mă şi ai milă de mine, căci sunt părăsit şi nenorocit.[7]iar în alt psalm - Psalm 119 58.- se roagă ca un copil, cu toată fiinţa lui încrezătoare: Te rog din toată inima mea: ai milă de mine, după făgăduinţa Ta! Proverbele leagă mila de înţelepciune: Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi tulbură însăşi carnea lui.[8] Şi, fireşti, din acţiunea aceasta general umană nu pot lipsi săracii: Cine dispreţuieşte pe aproapele său, face un păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociţi.[9]

    Simbolul cel mai înalt al legăturii dintre înţelepciune şi milă îl găsim concretizat într-un proverb din cap. 19. 17.: Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea., ceea ce înseamnă că dincolo de sentiment, mila este chiar o problemă de înţelepciune, de investiţie rentabilă, cea mai sigură din câte pot exista. De imporatanţa milei se ocupă chiar Mântuitorul în predica de pe Muntele Fericirilor:  Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă![10]

Iar apostolul Pavel scriind evreilor ne asigură şi pe noi de calitatea Domnului Hristos: Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în  toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.[11]

A doua stea de pe firmament este iertarea.

Psalmistul are grijă chiar şi de păcatele pe care nu le mai ţine minte şi cere iertare:

Cine îşi cunoaşte greşelile  făcute în neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! - Psalmi 19. 12.

Şi deşi ştie că nu are nici un drep, totuşi cere: Psalm 25. 11.

Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!

Ca apoi să poată declară, fericit şi încrezător: Psalmi 103 3.

El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale; 

Comportamentul contrar este astfel amendat de proverb: Cel ce iartă pe vinovat şi osîndeşte pe cel nevinovat, sunt amîndoi o scîrbă înaintea Domnului.[12]

În rugăciune Tatăl nostru, Domnul Isus ne învaţă să spunem: Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;[13] 

Şi în alt context:  Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău  păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l![14]

Şi iată acum aceeaşi încununare a comportamelului uman în poezia lui V. Voiculescu:

Dar nu-nfloreşte falnică, deplină

Decât la viul soare-al cugetării,

Când patima nedreaptă se alină

Şi face loc doar milei şi iertării… [15]

Prin frumos natural se înţeleg persoane, lucruri, locuri care prin efectul lor asupra sufletelor pot fi puse alături de poezie, picturi, sculptură, etc. Natura însăşi este o creaţie, o artă supranaturală, divină. Iată Bărăgan în amurg:

În aur de pojarnic şi spumă de scumpie,

Rostogolind apusul la margini de pământ,

Îşi joacă Bărăganul talazu-I de câmpie

Cu iezere de ierburi zănatice în vânt.

Sălbătecimi albastre, sus, cerurile toate;

Jos nici un nor de dealuri pe-atât pământ senin.

Un car şoldiu şi-afundă corabia pe roate,

Călătorind prin vaste limanuri de pelin. [16]

Poemul postum Emmaus, este un avertisment – a nu uita că Emmausul poate fi pe orice cale şi că Domnul e călătorul care, de data aceasta, se alătură-n drum mâhnirilor fiecăruia dintre noi:

Cunoaşte-l pe cel ce binecuvântează ,

Pâinea duhului cu tine frângând.

El, surâzându-ţi, te ospătează

Cu neînvinsa lui pace vitează

Şi până la moarte nu vei fi flămând.[17]

Poezia intitulată de editorul Victor Crăciun, după primele cuvinte al primul vers, Cine-a scornit este o punere la punct a celor care cred “că la judecata cea mare” Domnul ne va  “drămui pe cântare/ ca un casap mânios de pagubă.” Deşi nici un cuvânt, nici o faptă, nici un gând nu vor fi ascunse “când se va ivi lumina cea fără hotar”, aceasta va fi “atârnată de-o lacrimă, de-un dor hoinar”:

Ea ne-a fost leagăn, ea ne va fi cântar…

Doamne, cumpăna este inima ta…[18], vers care este esenţa evangheliei cuprinsă într-o formulare limpede ca un cristal.

Apocatastaza dezvăluie varga cu care pedepseşte Domnul:

Varga ta care mustră şi bate

Este Iubirea, numai Iubirea.

Orice osândă poartă în ea ispăşirea.

Dar poetul are o credinţă puternică în Dumnezeu , motiv pentru care e pregătit să aştepte sfârşitul, fiindcă El este alfa şi omega, tocmai Mântuitorul îl va chema :

Fie! Chiar dacă osânda eternă asupra-mi s-abătu

Nu-mi pasă, oricât de-ncătuşat m-aş ţine:

Dincolo şi peste toate eternităţile stai tu,

Si toate eternităţile, târâş cu mine, osânditul,

se-ntorc la tine.[19]

Într-un alt poem, de subţire disimulare, poetul aduce un elogiu candid rugăciunii, introducând o profundă explicaţie la o întâmplare biblică redată în puţine cuvinte: răpirea la cer a prorocului Ilie. Deşi mare şi constant iubitor de folclor – multe din poeziile, prozele şi piesele sale de teatru îşi au sorgintea în creaţia populară – de data aceasta Sfântul Ilie nu păstrează nimic din credinţa populară:

Am aflat cum s-a răpit Ilie,

Oarecând în ceruri strămutat

Nu de fulgere cu albă vijelie

Nici de volbura de nori purtat:

Ci l-a smuls din mijlocul mulţimii

Rugăciunea, carul cel de foc,

Căreia, vii flăcări, la un loc

Se-nhămară înşişi heruvimii.[20]

Privită astfel, rugăciunea nu este doar o formă de comunicare cu Dumnezeu, ci mijlocul sigur de salvare, de înălţare prin desprinderea totală de efemer.

           

---

[1] Psalm 34, 7.

[2] Psalm 35, 4-6.

[3] Zaharia, 1-9.

[4] Matei, 28,5-7.

[5] Lovinescu, E., op. cit.,p. 85.

[6] Idem, p. 86.

[7] Psalm 25, 16.

[8] Proverbe 11, 17.

[9] Proverbe, 14, 21.

[10] Matei, 5,7.

[11] Evrei, 4, 15.

[12] Proverbe 17, 15.

[13] Matei, 6, 11-12.

[14] Luca, 17, 3.

[15] Voiculescu, V., Poezii, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, pag. 3.

[16] Voiculescu, V., Poezii, vol.I ,Bucureşti, Editura Minerva,1983, pag. 193.

[17] Voiculescu, V., Emaus, în Gânduri albe, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, p. 275.

[18] Voiculescu, V., Cine.a scornit, în Gânduri albe, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, p.277.

[19] Idem, p. 307.

[20] Idem, p.285.