Poezia lui Radu Gyr

Poezia lui Radu Gyr este profund religioasă, fără însă să fie şi dogmatică, merit ce trebuie subliniat, fiindcă arta are mijloace proprii de convingere, iar acestea nu pot fi aceleaşi cu metoda folosită în studiile de specialitate sau la amvon. G. Călinescu  recunoaşte caracterul vitalist al versurilor lui, dar le vede pletorice şi vociferante. Aceasta în 1946, când apărea compendiu de Istoria literaturii române. Mai târziu, fiind condamnat la ani grei de temniţă, Radu Gyr a fost tuns la zero şi nici versurile nu au mai fost pletoase, fiindcă I-a lipsit hârtia de scris şi astfel a fost obligat să scrie în gând. Nu vrem să contestăm caracterul ei declarativ, dar înainte de orice observăm un sentiment al tragicului în concordanţă cu trăirea, iar marile dureri au tot dreptul să fie strigate, chiar dacă uneori deranjează urechile celor care – pe moment sau pentru totdeauna – au fost ocoliţi şi scutiţi de lovituri. Dar poetul poate declara că nici pe el nu-l dor “luptele pierdute” şi nici rănile din piept, ci doar “braţele slute care nu vor să mai lupte.” Dar spre deosebire de cei care au scăpat de prigoană, poetul ştie că „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, /nici ochii când în lacrimi ţi-s. /Adevăratele înfrângeri, /sunt renunţările la vis.(Îndemn la luptă). Altă dată, va cere ca înfrângerile să se transforme în trepte şi scări, iar căderile în „urcuş alpin”.

            Poemul Metanie este o rugăciune, dovadă că poetul a înţeles la Aiud, în închisoare, rolul umilinţei:

Doamne, fă din umilinţă
pod de aur, pod înalt.
Şi din lacrimă, velinţă,
ca pe-un pat adânc şi cald...

Şi din fiecare rana,
o cadelniţă spre cer.

Aceeaşi înţelepciune îl va îndemna să nu socotească nici dezastrele subiect de  mândrie, necum alte momente importante ale vieţii:  

Cu-aceleasi zambete'ntelepte
imi port si lanturi si cununi
urcand spre soare clare trepte
sau coborand printre furtuni.

            Ajuns aici prietenii sunt puşi pe aceeaşi treaptă cu vrăjmaşii, aşa cum poruncise Mântuitorul: “Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, rugaţi-vă  pentru cei ce se poartă rău cu voi.”[1]

Si merg pe-acelaş ţărm ce suie,
la braţ cu prieteni sau vrajmaşi,
de-o fi sa-mi bata trupu'n cuie
sau sa-mi presare crini sub paşi.  

            Într-un Crez, poetul expune preţul pe care este gata a-l plăti pentru convingerile lui: poate fi pus în lanţuri şi cătuşe (şi a fost pus), închis cu nenumărate lacăte (şi a fost închis astfel), dar: 

eu tot ceiace-am fost rămân.

Surpaţi asupra-mi munţi şi ape
puteţi chiar să mă spânzuraţi.
Cu grele, negre târnacoape,
credinţa nu mi-o sfărâmaţi.

Cred că este cazul să precizăm că asemenea declaraţii pot fi suspectate de grandilocvenţă sau teatralism doar când sunt făcute în libertate sau într-un regim democrat; Gyr era într-o crâncenă închisoare a dictaturii ateo-comuniste, vorbea deci plătind cu chinuri convingerile trecute şi prezente.

Şi cu toate acestea, poetul rămâne optimist, este cu ochii spre viitorul rezervat credincioşilor, celor care vor învia pentru răsplată:

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cadea-vor sfărâmate,
voi nu ştiti ce-nseamnă-nvierea din moarte,
caci n-aţi fost cu noi în celule. (Voi n-aţi fost cu noi în celule).

            În Vecinul care-a murit este vorba de decesul unui deţinut condamnat pe viaţă, vieţaş, cum se numesc în argou. Când a apărut gardianul, „sta zugrăvit cu vopsele sărace - sfânt pe şindrila.” Deşi îngropat, apare  noaptea, la ceas de tortură, când domină întunericul şi forţele care-l slujesc: „când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul, /ocnaşul mort a venit înapoi.” E fericit în lumea lui, dar vrea să împărtăşească şi foştilor tovarăşi fericirea. Universul este acum al celor plecaţi în altă lume:

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trăsura.
Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.

Finalul este apoteotic, ca în Noul Testament: Isus ne va face moştenitorii tronului ceresc. Apostolul Pavel nu ne-a lăsat fără cunoştinţe nici în acest domeniu:

Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.”[2]

Acestea, însă  sunt lucruri pe care mintea omului le înţelege parţial. Ca într-o maximă a lui Mihai Ralea, în care ni se spune că săracul îşi închipuie bogăţia ca pe o mămăligă mare, în mod firesc deţinuţii înfometaţi îl aşteaptă pe Salvator cu hrană:

Ne-aşteaptă-n luceafăr Isus, cu lapte cald şi prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.

Fiindcă atunci când mai moare unul în închisoare, acesta o face „cu foamea pe faţă, cu ochii de ceaţa, cu mâini ca tutunul.”

Azi n'o sa-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăliga.

Ah, Domnul, prea-bunul,

îl mângâie foarte.

Capodopera poeziei religioase scrise de Radu Gyr este poemul Isus în celulă. Mântuitorul, aşa cum ştim din Scriptură, a luat chip de om şi a venit pe pământ să salveze omenirea de la moartea survenită în urma păcatului. Acesta este însă un adevăr general, adevăr, dar nu atât de concret cum îl percepe poetul care îl vede pe Isus alături în celula închisorii. Fiindcă mai înainte de a ne aştepta la el, Isus vine el la noi. Mâinile lui erau ca nişte „crini pe morminte, ochii adânci ca nişte păduri.” Desigur, uimit, deţinutul se ridică în picioare şi-şi exprimă uimirea, iar la întrebarea de unde vii, cu familiaritate.

 Isus a dus lin un deget la gură
             Şi mi-a făcut semn ca să tac.

                         S-a aşezat lângă mine pe rogojină :
                       - Pune-mi pe răni mâna ta !

Este Isus cel cunoscut de noi din relatările apostolilor, poetul observă mai mult decât Toma care ceruse să pună degetul pe rană:
                       Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
                       parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci

 Luna lumina, dar zăbrelele groase
                       lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

                        Părea celula munte, părea căpăţănă
                       şi mişunau păduchi şi guzgani.

O clipă trăită alături de Isus pare un mileniu: „Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani...”

Trezit la o nouă realitate, „miroseau paiele a trandafiri”, dar Mântuitorul nu mai era în celulă, iar omul muritor întreabă disperat:                      

                        - Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele .
                       Din lună venea fum de cătui...

Finalul este un splendid transfer de personalitate şi o poezie de o vibraţie rară, situaţie ideală atinsă doar o dată în viaţă şi uneori poate nici atât – Domnul devenit propria noastră viaţă la modul concret al trăirii spirituale:
                       M-am pipăit... si pe mâinile mele,
                       am găsit urmele cuielor Lui. (Isus în celulă)

Domnul vorbise ceva despre asemenea situaţii, când le spusese ucenicilor că va veni o vreme când lumea nu-l va vedea, „dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”[3] Mai târziu, apostolul Pavel va explica procesul transformării: Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.  Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii.[4] După care relatează propria lui experienţă, pe care Radu Gyr o ştia bine. La început din lecturi şi studii biblice, apoi, ca şi apostolul, din trăire: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe sine însuşi pentru mine.”[5] 

---

[1] Luca 6, 27-28.

[2] 1 Corinteni, 15,51-55.

[3] Ioan 14, 19.

[4] 2 Corinteni 5, 15-16.

[5] Galateni, 2, 20.