Nu mă dor
amintirile,
Nici genele când
găsesc
Prea multă
lumină,
Doar tac, așa cum
se purta și bunica
Înfășurată în
poalele suferinței.
Nu mă dor
minciunile
Agățate de
fruntea mea lată,
Iar laudele cad
ca frunzele toamna
Sub copitele
oilor rămase fără miei.
Aș spune că nimic
nu mă doare,
Amintindu-mi ca
tata –
Orbul Familiei –
Nicicând nu s-a
îndoit
De Christos, tatăl
luminii.
Mă dor tălpile
minții
Și palmele care
mângâie golul.
Cândva voi fi strigat pe nume,
Iar eu voi spune
da
Cu genunchii înfipți
În credință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu