|
|
Ceea ce surprinde în primul rînd în
tablourile lui Gheorghe Miloiş este bogăţia culorii, o bogăţie împinsă pînă la
limitele risipei. Dar această risipă, în loc să frapeze, încîntă. Ochiul
întîrzie îndelung şi se simte obligat să revină la imaginile rămase obsedant
pe retină. Pictura — nu spunem o noutate - este civilizaţia privirii, prin care
omul recapătă, sau înalţă la o nouă treaptă, civilizaţia ochiului. Nu ştim încă
ce cred psihologii despre dominaţia simţurilor, sau, mai modest, despre
influenţa lor, cert este însă faptul că omenirea n-a renunţat, de-a lungul
evoluţiei sale, la impresia vizuală şi poate nici n-a încercat. Astăzi,
mai mult ca oricînd, simţim nevoia să
ne odihnim privirea : pe construcţii masive sau suple, pretindem chiar
lucrurilor materiale să aibă „ţinută estetica". iar
livrescul stăruie în noi mult mai puternic decît ne-am propus. Cerul sau
pămîntul, soarele sau luna, plopii sau norii nu mai sînt pure :
le percepem aşa cum au fost filtrate, văzute altădată, de sensibilitatea
artiştilor.
Aceste rânduri
îmi sînt sugerate de peisajele lui Gheorghe Miloş. Peisaje nespectaculoase în
aparenţă — lipsesc marile înălţimi sau candidele apusuri de soare, lipsesc
marea şi povîrnişurile
abrupte.
Gheorghe Miloş exploatează banalul,
cotidianul
din spectrul odihnitor al luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu