Mircea Ciobanu
(1940-1996)
Cărţile lui Mircea Ciobanu - poezia,
proza sau eseurile – se citesc greu. Ele au o dificultate care provine din
conţinut: teme grave, tonuri profunde ca într-o simfonie de Brahms, subiecte
dificile supuse îndelung meditaţie, genul de probleme care nu au răspuns, sau dacă
se ajunge la un rezultat acesta nu este decât parţial. O a doua dificultate
provine din ceea ce am putea numi forma: cuvinte alese cu grijă, versuri lungi,
ritmuri bătrâneşti, însuşite de la lecţiile marilor clasici din vechime. Omul
însuşi erau un uvrier, pe ce punea mâna ambiţiona să-i poarte pecetea. Cântăreţ
la diverse instrumente, putea oricând să facă o bucată de lemn să sune; îndoia
metalul dându-i forme ciudate, desena figuri clasice sau fantasme, dansa
turceşte sau cu unduiri sobre de clavecin. Nu avea umor: totul i se părea grav
ca pagina unei profeţii şi plin de importanţă ca spiţa unui neam evreiesc
transcrisă cu rigoare în cartea Numeri. Scria cursiv şi cu grijă ca un
caligraf, îşi iubea scrisul şi, lucru rar, iubea în aceeaşi măsură şi scrisul
altuia. Nu cunoaştem un alt scriitor român care să fi descoperit atâţia
scriitori ca el. Nu-i aştepta cu uşa deschisă, asemeni lui Lovinescu, ci îi
căuta el. În iubirea lui pentru artă o vedea chiar şi acolo unde nu era şi nu
puteai să-i aduci o jignire mai mare decât aceea că un poet depistat de el ar
avea un talent îndoielnic. Înalt, drept, cu alură de prinţ balcanic, avea tenul
curat şi măsliniu, profil conturat ca al lui Anton Pann. Nu-şi căuta obârşii
fiindcă se ştia nobil prin vocaţie. Era generos şi dornic de mărire: pentru
binele lui – ca să poată fi de folos şi altora. Iubea copii, tinerii, bătrânii
şi morţii, găsea ceva de admirat şi la un briliant şi la conturul unei frunze.
Arta o culegea de oriunde. Asemeni unei albine, zbura deasupra poeziei lui
Alecsandri să-i miroase iambul, deasupra lui Eminescu să-i survoleze idee, de
la Arghezi împrumuta cuvântul frust, iar de la Barbu încifrarea. Bacovia îi
dădea tristeţea, Blaga căutarea matricei, iar Bolintineanu gustul pentru razele
lunii. De la Matei Caragiale învăţase să calce prin nămolul Balcanilor, iar de
la Dostoievski să scormonească în abisul uman. Crai de curte veche, trăgea cu
ochiul spre parveniţi, cocheta cu ei, se lăsa mânjit, în credinţa că haina lui
impermeabilă se spală uşor şi murdăria nu va lăsa urme. Ştia Scriptura ca
nimeni altul, şi când alţii se fereau să spună dacă au intrat vreodată într-o
biserică, el nu se sfia să mărturisească o credinţă anume în Dumnezeul cel viu.
În acest caz, nu ne
mai putem mira de dificultatea pătrunderii în opera sa, şi nu ne rămâne decât să ascultăm sfatul lui
Schopenhauer: “Reiese de la sine că în asemenea situaţii, ca să pătrunzi în
gândurile expuse nu este altă povaţă decât să citeşti cartea de două ori, şi
anume întâia oară cu mare răbdare, de luat numai din credinţă dăruită nesilit,
că începutul presupune aproape tot atâta sfârşitul, cât sfârşitul începutul, şi
de asemenea fiecare parte precedentă pe cea următoare, cât şi aceasta pe aceea.”[1]
În Fiara[2],
poemul pare a-şi propune o simplă descriere a viţei de vie pe care poetul o
zăreşte zilnic la fereastră. Pare însă. Este un pretext, el ajunge la lumina
esenţială, la credinţa că întunericul nu va înfrânge niciodată Lumina.
Fiara bătrână, cum
am numit-o cândva,
Într-un ungher de
poem,
Fiara bătrână, viţa
de vie, crescuse pe ziduri urlând,
Împânzise oraşul.
Urlând se trezea
dimineaţa,
Urlând adormea,
Măruntaiele ei
se-mbuibau cu alcalii amare,
Vreau să spun cu
sudoarea de noapte
A negrelor,
asprelor varuri.
De la o nevinovată
viţă de vie, cum am văzut, mintea îi fuge la istoria lui Noe, primul care
sădeşte vie, subconştientul culege roadele blestemului. Sub viţa de vie poetul
vede strugurele, sub el, vinul, sub vin beţia, sub beţie alcoolismul, sub
alcoolism catastrofa prăbuşirii generale. Urmează două versuri care trădează
obsesia individualistă a poetului, el este singurul privitor şi singurul
dătător de nume. De la Macedonski încoace nici un poet n-a avut vanitatea lui
Mircea Ciobanu de a crede că este primul. Primul în a vedea, în a cunoaşte, în
a cuvânta original:
“Nimeni, nici un
cuvânt n-a rostit împotriva creşterii ei”
Şi dacă te
gândeşti bine, poetul are dreptate, împotriva băuturii au scris mulţi, dar cu
creşterea ei n-a avut nimeni nimic. Pe de altă parte, versurile de până aici
sunt în ghilimele, pentru că nici nu sunt ale poetului, o forţă exterioară, un
glas de sus le dictează scribului, pe când viţa de vie lucra chiar la ferestre…
Lesne i-a fost să
pătrundă sub solzii de plumb
Ai înaltelor
turnuri,
Ardezii şi ţigle
să-nlăture,
Lesne i-a fost să
se caţere până la streaşina caselor tale.
Iată, s-a-nfipt în
canaturi şi-n timp ce coboară
Face grilaje şi
trainice noduri –
Fereastra odăii de
scris
Stă sub o umbră mai
deasă acum decât norul de-aseară.
Sechestrat
de propria-i lumină obstrucţionată de viţa de vie, fiara bătrână, poetul
bâjbâie, e năpădit de cărţi(ai rafturi destule uitate-n paragini), experienţe
şi lecturi (ştii multe), amintiri (locuri necercetate demult), chemări
duhovniceşti fără răspuns (lămpi cu uleiu-mpietrit în lăuntru).
Din această stare
nu-l mai poate salva decât rugăciunea:
Fă puţină lumină,
măcar pentru scrib. El n-aude
Urletul fiarei,
Trosnetul fălcilor
ei; el aude
Numai cuvintele
tale. Ia-o de unde-ai rămas
Şi dictează: “Afară,
lumina
Încă se cheamă
lumină. Amiaza
Numele nu şi-a
pierdut”.
Mircea Ciobanu a
debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în
care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu.
Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa poetului de a
reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăţi de
secol XX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său
inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc, la aluziile
cultural-poetice de sorginte naţională sau universală. Cunoscător de literatură
rusă şi franceză, familiarizat cu filozofia greacă, cititor ( şi cugetător)
zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o
recunoaşte: “Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune
sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume
aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem adevărate performanţe în
construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii
verbale.”[3]
Poetul este
conştient ca nimeni altul de riscul întinării. Deşi citadin în imagini, aflat
la el acasă în oraş, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau
albul imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un
labirint înfricoşător, îmbâcsit de aburii asfaltului:
Şi se face-n aer
labirint,
Şi se fac răspântii. Stă la pândă-n
Aburii amiezii,
care mint,
Şi-n bătaia
flăcării răsfrântă,
Stă la porţi,
întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a
stâlpului de sare.
De la căldura
verii, poetul , privind peste nisipuri, vede mulţimi topite, căzute şi
pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să
ajungă la performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă
de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă
prezenţă. Ele sunt simultan abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului,
dar au rămas şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul
concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea mai spectaculoasă.
Descrise, într-o primă instanţă, ca nişte corporalităţi precis desenate,
componentele figuraţiei îşi pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenţei
lor şi ajung să fie numite doar prin fragmente”.[4]
În Dies irae,
s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morţii-n flăcări, înecând
spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor
preoţi ce săvârşesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de
Shakespeare. “Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în deca şi
endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se fără punct, ca şi cum ar
continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură
asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”.[5]
Dumitru Micu
citează câteva versuri:
Împins de voci şi
dat pe mâna serii,
Coboară
treapta-ntâi. Sub Trapezunt
Dreptatea
coridoarelor alungă –
La locul zis Al
tragerii la sorţi
Te-aşteaptă ei cu
gleznele-n lagună…
Dar Mircea Ciobanu
umblă chiar şi asupra acestor versuri tăiate în piatră tot de el. Câţiva ani
mai târziu, versurile vor deveni:
Împins de glasuri,
dat pe mâna serii
Coboară
treapta-ntâi. Sub Trapezunt,
Dreptatea
coridoarelor te-alungă;
Ungherele
te-ntâmpină – şi varul
Pe care-l ştergi cu
umerii pe ziduri
E singura părere de
zăpadă
A frigului din aer;
o, meandre....[6]
Aceste descrieri
din versurile lui Mircea Ciobanu sunt înşelătoare, poetul creează atmosferă, nu
este interesat nici o clipă de ceea ce este, ci de cele ce sunt, de esenţă, de
starea apocaliptică pe care o cuprind obiectele în sine, acea stare a
sfârşitului. Este vorba de focul care zace în orice şi se va aprinde la un ceas
anume. Patimile sunt distilate “în ţevăria fină a versurilor cu sunet de
cristal şi, prefăcut în cântec, plânsul îşi devine propria răscumpărare”[7].
În E timpul
, poetul e gata pentru pocăinţă şi răsplată:
Se cade-n aplecare
să privesc
La ceasul setei
faţa lui în cană,
Dar cel ucis în apă
nu se-arată
Şi norii lasă-n
urma lor vedenii...
N-am plâns de mult,
e timpul, şi se-ntâmplă
Un semn de sus c-ar
trebui să plâng,
Or, degetele duse
pân-la pleoapă
Se-ntorc uscate;
şi-aş fi vrut să-l văd
Privindu-mă din
lacrimă – de-acolo
De unde-n vânt se
tremură; de unde
Răsfrântul cer
răzbună, ia-napoi
Şi nu mai dă, dar
cere fum de jertfă.[8]
Mircea
Ciobanu avea, ca puţin alţii, conştiinţa faptului bine făcut. Tot ce scria sau
spune purta pecetea sfârşitului, şi simţea o mare bucurie că mai are timp să
revină asupra unui vers. În ciuda numărului mare de volume publicate, care denotă
o vizibilă prolixitate, era un truditor asupra paginii. Tăia şi adăuga, tăia
din nou, îşi rotunjea vocalele, se asculta rostindu-şi poezia. Îl interesau
materialul, culoarea lui, sunetul, ecoul.
În Addenda
ne avertizează cu privire la trecut. Deşi artă pură, poezia lui ne îndeamnă să
ne aducem aminte de clipa finală. E un strigăt de aduceri aminte, un memento
mori discret aici, pe care se cade să-l observăm, căci ne priveşte pe
fiecare în parte. Arta nu este altceva decât o nesfârşită poveste a celor o mie
şi una de nopţi, prin Cuvânt vom amâna moartea, o vom răpune sau El ne va aduce
pieire:
Nu spune că uiţi.
Spune mai bine: “Mă
lepăd
De multe prisosuri”.
Oricum
Umbli cu palmele
goale – şi unde? În câmp,
Cu gândul întors
îndărătnic la ziua de ieri şi la pricina
Ei de mâhnire.
Cum ai citit,
pe-nserate, poemul acesta,
Lăsându-te-ncet
înspre ultimul vers,
Tot astfel o să te
laşi la pământ:
Istovit, nici măcar
cu privirea la stele.[9]
În Martorii şi Istorii,
în Armura lui Thomas sau în Cartea lui Iov întâlnim aceeaşi
căutare a realităţii din spatele lucrurilor şi dăm peste aceeaşi lume stranie,
fantastică prin ciudăţenia pe care o degajă cuvintele nu prin fapte ieşite din
comun. În Martorii, la început avem impresia că prindem un fir epic: a
dispărut un autor tocmai când îi apăruse un roman, Lupta cu lucrurile.
Un anchetator nu are, fireşte nimic mai bun de făcut, decât să plece pe urmele
dispărutului şi să stea de vorbă, făcând însemnări, cu cei care l-au cunoscut
pe autor. Martorii provin din diverse medii, au anumite impresii şi amintiri
legate de dispărut. Ne-am aştepta să luăm contact cu o lume pitorească, dar nu
este aşa. Ineditul vine din capacitatea sa de a împrumuta stilul fiecărui
vorbitor, de a se confunda cu el. În cele din urmă, la sfârşitul lecturii, ne
dăm seama că nu găsirea dispărutului era scopul final, ci integrarea
cititorului în povestire, trezirea lui, obligaţia de a participa la scriitură,
meditaţia asupra cunoaşterii şi iubirii. Iar responsabilitatea cuvintelor nu se
referă doar la ceasul marii judecăţi. Acolo vom amuţi dacă am tăcut aici. Iar
aici, poetul nu-şi poate permite să vorbească la întâmplare. Din cuvintele tale
vei fi judecat şi tot după ele vei fi găsit vinovat, găsim în Scriptură. Poetul
ştie asta, cel puţin Mircea Ciobanu ştia:
Am fost poet în vremea lui Ahab.
Vântul trecea pe
deasupra,
Îmbătrânind tot mai
puţine cuvinte spuneam.
Stam între dune,
scriam pe nisip
doar pentru vânt,
pentru limba şi rariţa lui
Neştiutoare de
semne.
Poetul nu este o
forţă de neînvins, este însă o conştiinţă trează, dincolo de slăbiciunea
trupului:
Ce s-a-ntâmplat mai
apoi,
Domnule, nu mai ţin
minte.
Somnul m-a-nvins
chiar acolo sub ziduri,
nu mai ţin minte
nimic.
Ştiu că e frig şi
c-am fost,
Sub Ahab, vinovat
de trufie.
De mânia lui, ah,
n-am cântat,
De tristeţea lui n-am scris o vorbă. [10]
„Poet al
teluricului aspru, arid, mineral (varul, sarea) şi al adâncurilor, adăposturi
calde ale stingerii, Ciobanu este un expresionist pentru care trecerea implică
ofensiva imperceptibilă a acestui element asupra transparenţei(eul spiritual),
fiind „acea pătrime de pământ hulit ce a crescut în limpedea mea carne.”[11]
Dar antum, „bolnav de ispita veciei”, eul biologiei damnate se integrează
în „boala” universală care la Ciobanu degradează, cum s-a spus, şi mineralul şi acvaticul în mâl, trupul în
sare şi pământ. Nu este greu pentru cititorul avizat să observe că întreaga
literatură a lui Mircea Ciobanu trimite, în planurile secunde, adică
îndepărtate, spre orizonturile spirituale ale Bibliei, el fiind un cunoscător al
Scripturii cum rar s-a întâlnit printre contemporanii lui. Şi el ştie că omul
primise o poruncă „să nu...”, dar nu a ascultat. Cuvântul acela spus „toţi l-am
uitat” şi „de la el ni se trage tot răul”:
Poetul ne îndeamnă
şi se îndeamnă să participăm la restabilirea ordinii iniţiale:
Spune-l din nou
şi-mprejurul
Lui vor veni să
asculte
Toate cuvintele,
Câte se ştiu
adunate la câte se spun,
Câte se-ascund
adunate la câte-au pierit
Şi-şi
aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.[12]
[1] Anghel, Petre, Stilistica limbii române,
Editura ITA, p. 296.
[2] Ciobanu, Mircea, Marele scrib, Bucuresti, Editura
Albatros, 1985, pag.162.
[3] Micu,Dumitru, Periplu,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, pag. 331.
[4] Popescu, Magdalena, Patimile după cuvânt,
în Mircea Ciobanu, Marele scrib, colecţia Cele mai frumoase poezii,
Bucuresti, Ed. Albatros, pag.8.
[5] Micu, Dumitru, op.cit., pag. 333.
[6] Ciobanu, Mircea, Sub Trapezunt, În Marele
scrib, Bucuresti, Editura Albatros, 1985, pag.61.
[7] Micu, Dumitru, op.cit., pag.334.
[8] Ciobanu, Mircea, E timpul, în op.
cit., pag.73.
[9] Ciobanu, Mircea, Vântul Ahab, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1984, pag. 51.
[10] Ciobanu,
Mircea, Idem, p. 22.
[11] Tacciu, Elena, în Dicţionarul scriitorilor români,
vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p.565.
[12] Ciobanu, Mircea, Cuvântul acela, în Anul
tăcerii, Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997, p. 7.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu