Mihai Ursachi

Mihai Ursachi, născut 1941, este un poet deosebit de apreciat de critica literară, fiind considerat şi un autor de bogată cultură. El apelează la un vocabular preţios, care-i permite iluzia ironică decodificată doar de iniţiaţi. De aici şi dezavantajul neaderenţei la publicul de rând. A publicat, printre altele, volumele: Inel cu enigmă, Missa solemnis, Poemul de purpură şi alte poeme, Marea Înfăţişare.

Poemul Căutarea dumnezeirii are un motto  din Exodul 33,20: „faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască.” Debutează cu o întrebare neliniştitoare în legătură cu un Dumnezeu antropoforfizat, care face semne cu o floare crin la fereastră:

Cine eşti tu, care îmi baţi la fereastră? De ce

Chipul tău mi se pare un gol,

Şi fiinţând mai adânc decât mine,

Îmi pari de esenţa inexistenţei.

Semnele, ni se sugerează, sunt chemări spre alte tărâmuri, onirice, în care drumul va fi străbătut de cai care deja aşteaptă. Poemul se sfârşeşte, aşa cum îi stă bine unei poezii, fără să ofere răspuns, mai ales când întrebarea era adresată chiar Necuprinsului, dar în poezie ambiguitatea poate fi la fel de nefericită ca şi prozaismul.

Iată acum, cu o tijă de crin tu îmi faci semne

Către domeniul imaculat unde caii

Simbolici aşteaptă cu şeile goale; să mergem,

Spui tu, către tine, către ţinutul

Memoriei clare,

Dar cine eşti tu,

Care îmi baţi cu floare de crin la fereastră?[1]

Obsesia plecării este prezentă şi în poezia Altă viaţă. De data aceasta el este cel care face invitaţia unei fiinţe dragi, luându-şi postura de cicerone. Locul cailor salvatori este luat de harfe care fac trecerea blândă:
Fluturi albaştri roiesc, şi din harfe

---

Acum iată cerul, către apus s-a surpat,

Şi fastuoase prăpăstii – promiţătoare de seninătate.

Duioase glasuri invocă plecarea...

Deci ne vom duce

Spre ţărmul înseninării de-acum[2]

În Acum voi pleca este reluat motivul arghezian al morţii privită ca un jos, în care poetul clasic se adresa fiicei pe care o pregătea pentru schimbare, oferindu-i din timp semne ale recunoaşterii şi, dacă e posibil, obişnuirii. La Mihai Ursachi iubita este cea chemată la iniţiere:

Iubito acum voi pleca spre un ţărm cunoscut

Să nu-ţi fie teamă calea e scurtă[…]

Toate se schimbă iată şi anii

Aceia fierbinţi nu mai sunt

Acum voi pleca spre un ţărm cunoscut[3]

Tot vorbind despre plecare, poetul s-a familiarizat cu noul tărâm, acesta, precum s-a văzut în ultimul vers, a devenit cunoscut. O altă lume, un alt tărâm în care să se descopere Dumnezeu au fost obsesiile multor autori biblici. Chiar Domnul, în Evanghelii a vorbit despre plecare şi, trebuie să recunoaştem, nu totdeauna foarte clar, sau nu totdeauna au fost foarte clare minţile auditoriului ca să poată înţelege vorbirea adâncă.

În 1981, Mihai Ursachi a plecat în Statele Unite, unde a ajuins cadru didactic universitar. S-a întors după prăbușirea sistemului dictatorial și a fost numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași. Fire nonconformist, nu a putut fi suportat de nomenclatura neocomunistă și a fost demis în 1992. În anul 2004 a părăsit Iașul, România și Lumea, intrând în Raiul poeților. Iată-I opera:

·       Inel cu Enigmă (1970)

·       Missa Solemnis (1971)

·       Poezii (1972)

·       Poemul de purpură și alte poeme (1974)

·       Diotima (1975)

·       Marea înfățișare (1977)

·       Arca (1979)

·       Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990)

·       Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu

·       Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999)

·       Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002)

·       Benedictus (2002)

[1] Ursachi, Mihai, Poezii, Bucureşti, Editura Vitruviu, 1996, p.74.

[2] Ursachi, Mihai, Înseninării de-acum,  in op. cit. ,p. 104.

[3] Ursachi, Mihai, Acum voi pleca, în op. cit., p. 159.