Am uitat de mult, iubito,
Cum incepea poemul acela
Cu bărbatul plecat la vie
Și murmura de aici pâna la.
Până la capăt, până la dudul
Crescut din mila vreunei ciori
Venită-n glumă la noi
in ogradă
Și alungată de-atâtea ori.
Bunicul insuși făcuse un laț
Să prindă câinii veniți după paseri,
Crescusem mare, viața-incepea
Nu dimineața, ci după seri.
La fel acum se scurg amintiri
Și ce e-n temple, adesea se-intâmplă -
Focul cel mare se naște in inimi
Si urcă iute până la tâmplă.
De-acolo zboară spre nalte zări
Si se intinde ulei peste ape
Mi-aș rupe hainele, să devin gol
Dacă ai fi mai aproape.
Tu crezi si-acum că sunt plecat
Si mai leg incă vița de vie,
Nu lăcrima, rămâi fecioara
Singura sigură că fiul invie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu