Ion Creangă

Deşi nu credem că s-a bucurat de mai multe studii decât ceilalţi doi mari clasici ai literaturii noastre – Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale – Ion Creangă a fost, totuşi, cel mai mult studiat din punct de vedere al limbii folosite, considerându-se decenii în şir că el ar putea ilustra cel mai bine caracterul popular, trăsăturile specifice ale neamului nostru, ca şi când scriitorii s-ar afla într-o continuă competiţie sub acest raport şi ar exista cineva care s-ar putea sustrage caracterului poporului din care provine.    

            Vom prezenta în acest capitol, pe lângã pãrerile noastre, două studii celebre semnate de nu mai puţin doi celebri autori, Iorgu Iordan şi G. Cãlinescu. Este necesarã prezentarea unor viziuni paralele din mai multe motive. Iatã câteva. Au fost contemporani (contemorani între ei, nu cu Nicã al lui Stefan a Petrei!), ambii l-au iubit şi apreciat pe Creangã. Ambi au fost universitari, profesori şi la Iaşi şi la Bucureşti. Ambii au fãcut oarece compromisuri cu ideologia comunistã. Dar... Unul, Iordan, este lingvist, celãlalt critic şi istoric literar, dar şi scriitor. Primul are o orientare prosovietuicã, al doilea prooccidentalã. Primul scrie studiul despre Creangã ca un specialist în limbã, al doilea ca un specialist în literaturã. Primul vrea sã demonstreze caracterul rural al lui Creangă (un fel de laureat al festivalului Cântarea României, avant la letre, al doilea susţine profisonalismul autorului. În sfârşit, ambii profesori au influenţat şi format serii întregi de studenţi şi de intelectuali. Şi un alt amãnunt: Iorgu Iordan este prototipul personajului Dan Bogdan din romanele Bietul Ioanide şi Scrinul Negru scrise de G. Călinescu, în care eroul sfârşeşte ucis de legionari. Un alt amanunt: în timpul studenţiei noastre circula frecvent vorba “lasă-te de Iordane”, după replica pe care Călinescu i-ar fi dat-o celebrului lingvist într-o şedinţă: “Iorgule, Iorgule, lasă-te de Iordane!”.

Pe  noi ne intereseazã aici nu numai limba lui Creangă, oricum un mare clasic al literaturii române, care  oricum trebuie cunoscut şi analizat din varii unghiuri de vedere, ci şi metodele de analizare a unui text, ce anume trebuie sã observãm când citim, ce reţinem, de ce şi cum comunicăm după ce am observat.

Sã nu ne lăsăm înşelaţi de impresia că ştim cine este Ion Creangã. A păţit-o şi profesorul Iordan, deşi el chiar ştia cine este autorul lui Harap Alb. “Ştiam cât de bogat şi de variat este materialul lingvistic cuprins în cele câteva sute de pagini scrise de povestitorul humuleştean, şi, cu toate acestea  de-abia în clipa când am început sã meditez mai serios asupra problemei mi-am dat seama cã a cerceta, mai mult ori mai puţin exhaustiv, acest extrem de preţios tezaur însemneazã a face o carte la fel de voluminoasã ca întreaga lui operã. Autorul este de pãrere cã prin conţinutul lor Amintirile şi Poveştile înfãţişeazã “un adevãrat univers - universul vieţii rurale româneşti de acum un secol.” Şi tot astfel, limba folositã de Creangã “reprezintă chintesenţa vorbirii noastre populare din aceeaşi epocã.”  “Nu existã paginã, continuă I. Iordan, care să nu pună un număr de probleme, nu există pasaj, oricât de redus ca întindere, în faţa căruia sã nu te întrebi prin ce minune acest ţăran puţin cultivat a izbutit să creeze, cu mijloacele cele mai simple, modele strălucite nu numai de limbă, ci şi de măiestrie artistică.”

Dacă s-a mirat profesorul Iorgu Iordan, să ne mirăm şi noi şi apoi să-l analizăm. Pe ce s-o fi bazând domnia sa cãnd îl consideră, fără sã clipeascã, ţăran pe Ion Creangã? Ionică nu mai era de mult ţăran  şi se pare cã nici nu a fost vreodată cu adevărat, căci nu avem nici o mărturie în legătură cu vreo munca a cãmpului cu care sã se fi îndeletnicit, nu ştim sã fi fost la plug, n-a semãnat, n-a prãşit, n-a secerat, n-a cosit (în afarã cânepei pusă palanca la pãmânt în grădina unei mătuşi!). Ştim cã era poreclit Ion Torcãlãu, dar asta miroase a mic meşteşugar nu a tãrãnoi. Doar dacã nu cumva dl. profesor considerã ţãran pe cel care locuieşte la ţarã în copilãria sa, fiindcă chiar de-ar fi avut dreptate cu “acest ţãran puţin cultivat”, când a scris amintirile şi celelalte, Creangã era ditamai ieşean, e drept de mahala, dar taifasul de la Junimea îl fãcea în centrul târgului, care, era chiar cetatea de scaun al lui Vodã, capitala Moldovei. Şi, ceea ce ne interesează în mod special, Creangă învăţase la seminar, cunoştea Scriptura şi cânta din Psaltire.

Iorgu Iordan considerã, din capul locului, cã limba lui Creangã este o limbã “popularã.” Pentru aceasta, în buna tradiţie universitarã, îşi defineşte termenii şi explicã metodic ce înţelege prin popular. Mai întâi ce nu înţelege. Cãnd se referã la caracterul popular al limbii lui Creangã, autorul ne atrage atenţia cã nu are în vedere “însemnarea lui oarecum etimologicã, aceea care se leagã de a substantivului popor, pentru motivul cã, în acest înţeles, nu numai limba lui Creangã, ci şi a tuturor scriitorilor noştri este popularã, adicã a poporului care a creat-o şi o îmbunãtãţeşte necontenit.” (Nu ştiu alţii cum sunt, vorba scriitorului analizat, dar eu şi vãd poporul muncind pe brânci sã îmbunãtãţeascã limba românã cu mai mult sãrg decãt dacã ar îmbunãtãţii arãturile de toamnã). Nu are în vedere dl. prof. Iorgu Iordan nici “nuanţa semanticã (...) anume cã, spre deosebire de multe alte popoare, românii şi-au format o limbã literarã pornind de la vorbirea popularã, spontanã şi vie, fãrã intervenţia vreunui legiuitor, ca în cazul limbii franceze, de pildã, care a fost supusã canoanelor fixate de gramatici, de academie şi de saloane.” Toate popoarele şi-au format limba pornind de la cum vorbeau oamenii din poporul, nu doar românii, cum crede Iorgu Iordan.

Analizând  circa  o mie de cuvinte care apar într-un glosar întocmit de un editor al Operelor alese ale lui Creangã, în 1949, Iorgu Iordan constatã cã nu rãmân mai mult de 300 despre care s-ar putea spune cã sunt regionale, “ceea ce înseamnã un cuvânt pe fiecare paginã.” Concluzia care se impune, crede autorul, este cã, din punct de vedere lexical, limba marelui nostru povestitor nu are caracter regional, sau, cum se spunea pe vremuri (şi mai greşit) dialectal, ci unul popular.” (Sã reţinem cã era greşit cum se spunea pe vremuri, dialectal, cuvând folosit de specialişti, şi este mai corect regional, cã doar în regiuni era împãrţitã scumpa noastrã ţarã, Republica Popularã Românã, dupã modelul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, unde tovarãşul profesor chiar reprezentase ţara noastrã, imediat dupã rãzboi, ca ambasador). 

Ce vrea sã zicã popular ne spune, în sfârşit, autorul “în sensul cã, pe lângã cuvintele din sensul principal, existente în limba întregului popor românesc, ea conţine numeroase altele, care sînt,în marea lor majoritate, comune mai multor graiuri, cu deosebire celor din centrul şi nordul Transilvaniei. De ce se întâmplã astfel? “Acest caracter este impus de conţinutul operei povestitorului nostru: atât amintirile, cât şi poveştile înfãţişeazã oameni şi fapte din mediul rural românesc (nu numai moldovenesc) de pe la mijlocul secolului trecut, şi de aceea materialul lexical trebuia sã fie luat din vorbirea ţãranilor.”

Consemnãm în continuare câteva din trãsãturile caracteristice sesizate de I.Iordan,  interesante din urmãtorul motiv: “De astã datã mã voi referi şi la faptele de stil - s.n. - nu numai la fapte lingvistice propri-zise, ca pânã aici, pentru motivul cã a separa pe unele de altele însemneazã a distruge unitatea limbii ca mijloc de comunicare: materialul ei fonetic, lexical şi gramatical nu existã în el şi pentru el însuşi, ci serveşte la exprimarea ideilor şi sentimentelor trezite în mintea vorbitorului de realitatea înconjurãtoare. Limba, una şi aceeaşi pentru toţi membrii societãţii care a creat-o, capãtã la fiecare dintre cei ce o folosesc un colorit personal, diferit de la individ la individ. Acest colorit este cu deosebire vizibil la scriitori, chiar atunci când, ca în cazul nostru, scriitorul îşi însuşeşte  felul de a vorbi al unei imense mase de oameni.”

Prima şi cea mai importantã trăsătură a povestitorului popular este oralitatea: tot ce spune el, observă judicios Iorgu Iordan, poartã pecetea stilului vorbit, prin nimic esenţial deosebit de vorbirea curentã, expresie vie, spontană, naturalã a gândirii şi simţirii noastre. Alt procedeu de stil vorbit depistat la Creangă este întrebarea adresată partenerului închipuit  sau sie însuşi. O variantã a dialogului fictiv o constituie schimbarea persoanei: povestitorul trece de de la persoana l-a, când narează lucruri privitoare la el însuşi, sau la persoana a lll-a, când vorbeşte despre alţii, la persoana a II-a, ca şi cum ar avea în faţã un ascultător, de care parcã uitase...

Strâns legat de caracterul vorbit este exclamaţia. Acelaşi efect stilistic (ţinerea trează a atenţiei cititorului) este obţinut cu ajutorul întrebãrii.

Un loc împortant îl ocupă:

Interjecţiile.

Repetiţia cuvintelor: dormiţi, dormire-aţi.

Reluarea întrebãrii puse de interlocutor.

Comparaţiile ciudate “îi mergea gura ca pupăza “

Expresiile idiomatice “haram de capul nostru”

Folosirea proverbelor.

Despre limitele acestui studiu îl vom lăsa pe G. Cãlinescu să  vorbească. Dupã cum se ştie, Călinescu dedicã lui Creangã o monografie, intitulatã simplu “Ion Creangã. Viaţa şi opera.” (În cele ce urmeazã vom face trimiteri la ediţia din 1966, Editura pentru literaturã, postfaţã Eugen Simion). Capitolul XIII din aceastã monografie, numit “Creangă scriitor poporal” nu-l numeşte pe profesorul Iorgu Iordan, dar stilul polemic este vizibil de la început: “Când se vorbeşte despre opera lui Creangã, se admirã numaidecât “limba lui”, cu acest subânţeles cã dacã s-ar înlãtura lexicul dialectal, totul ar rãmâne uscat.” Şi mai departe: “Multe din cuvintele mai neobişnuite” pe care le tãlmăcesc unii editori sunt banalităţi înţelese oriunde...”

             Singura impresie esteticã ce iese din sonuri este, după Călinescu,  uimirea de a auzi din gura cuiva un limbaj aşa de neprevãzut. Dar şi asta face parte din reprezentarea propriu-zisã a vieţii. Pornind de la aceastã iluzie acusticã, cutare editor se strãduieşte sã statorniceascã un text din care sã nu fugã nici un sunet autentic, ca nu cumva frumuseţea limbii sã iasã stricatã. El transcrie cu îngrijire “bâzdãganie” şi “pâclit”, deşi aceste forme, departe de a fi plãcut sunãtoare, trezesc în cea mai mare parte dintre români, obişnuiţi cu limba autorilor clasici, un sentiment de neplãcere şi chiar bãnuiala cã ar fi la mijloc vreo greşalã de tipar.” Şi concluzia nu întârzie sã fie expusă clar: “a studia deosebit limba lui Creangã, ca o pricinã esenţialã a emoţiei artistice, este o eroare.”

Este bine de ştiut, însã, de unde vine plãcerea de a-l citi sau de a asculta lecturi din Creangã. Cãlinescu ne sugereazã câteva piste, nu lipsite de importanţã. Mai tinerilor întâi, trebuie observat cã Creangã nu vorbeşte niciodatã ca autor, ci ca povestitor. El nu este prozatorul conştient, cunoscãtor al faptelor petrecute, al împrejurãrilor sau al gândurilor. El nu ştie ce determinã comportamentul personajelor, gândirea  lor, acţiune şi nici cel puţin zicere. Creangã doar vede şi aude. Apoi spune şi altora ce a vãzut şi ce a auzit, noteaza reacţiile la acest spectacol al vieţii. Operaţie deloc uşoară. Pentru că este nevoie de o mare şi originalã puterre de selecţie. Nu tot ce se întâmplã într-o viaţă de om are importanţã, nu tot ce zice un om meritã ştiut, nu tot ce ai auzit trebuie reţinut şi consemnat. „Ceva mai mult, ea ar trebui sã ne depãrteze de prejudecata cã tot ce înseamnă artă nu are legătură cu preocupările unui adevãrat creştin (ca şi când ar fi posibil sã fie şi creştini neadevãraţi): “Orice naraţiune se desfãşoară pe o temã moralã, care este formulatã limpede ori numai subânţeleasã.”...

 Toată arta povestitorului stă în particularităţile expresiei, în capacitatea de a reda inconfundabil adevăruri îndeobşte ştiute, în  umorul prezentării unei situaţii mai mult sau mai puţin banală, „într-un mod propriu de a tãia respiraţia, de a amâna deznodãmântul, de a stârni indignarea eticã.” Aceste amãnunte trebuie ştiute bine de cel care pune mâna pe condei sau se urcã pe scenã ori la amvon: nu suntem chemaţi să prezentăm adevăruri inedite, ci să ne sprijinim pe cele vechi – suficiente câte sunt – dar aceste adevăruri să fie prezentate personal, ca şi când ar fi (şi trebuie să fie!) trăite. Iar Creangă merită studiul amănunţit fiindcă scrisul lui se sprijină în mod constant pe expresiile fixe, pe proverbe şi ziceri, pe sintagme definite de tipare fixe după modelul maximelor şi relatărilor din Scriptură.

Aproape de Cãlinescu şi, evident, departe de Iorgu Iordan este şi Tudor Vianu, atunci când analizeazã scrierile lui Creangã în volumul Arta prozatorilor români (În cele ce urmeazã ne vom folosi de ediţia îngrijitã de Geo Serban, apãrutã la Editura pentru literturã,1966). Şi el este de pãrere cã a vedea în Creangã un medium al poporului şi în scrierile sale nişte culegeri populare ar comite “una din cele mai grave erori ale judecãţii literare.” Faptul cã Ionicã al lui Stefan a Petri este un om din popor nu are relevanţã. “Mulţimea expresiilor tipice în scriusul lui Creangã zugrãveşte o naturã rusticã şi jovialã, un stilist abundent, folosind formele oralitãţii. Unui necunoscãtor sau unui cititor grãbit scrisul lui Creangã pare nãscut “de popor”, specialistul şi degustãtorul de valori estetice ştie cã Ion Creangă este artist, nu culegãtor de vorbire popularã, cum este Petre Inspirescu, şi el de altfel o personalitate stimabilã a culturii române.

“Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangã - scrie Tudor Vianu – zugrãveşte o naturã rusticã şi jovialã, un stilist abundent, folosind formele oralitãţii.”  Aceastã observaţie trebuie reţinutã de cei care se pregãtesc mai mult pentru a vorbi decât pentru a scrie şi nu trebuie uitat aspectul jovial, atât de necesar celor care aduc o veste bunã. “Toate decurg din însuşirea precumpãnitoare a artei sale orale, fãcutã mai mult pentru a fi ascultatã, decât absorbitã cu ochii în paginile unei cãrţi.” Să ne amintim că multe dion proverbele lui Solomon încep cu formulele: Fiule, ascultă fiule, pentru ce, fiule, etc , demonstrând relaţia directă, vie, oralitatea stilului.

 Înzestrarea lingvistică a lui Creangă se desfată nu numai în redarea acestor ziceri tipice, proverbe, cimilituri, metafore şi comparaţii consacrate, în care se manifestă verva jovială a povestitorului, dar şi în lungi colecţii terminologice, emanate dintr-o fantezie verbală asemănătoare întrucâtva cu aceea a unui Rabelais.[1]

Că proverbul şi zicerea cu tâlc sunt la Ion Creangă prezente aşa cum este prezentă metafora în poezie este un adevăr la îndemână oricărui cititor şi considerăm că nu dragostea pentru proverbe este lucru cel mai important de demonstrat, deoarece aceasta este vizibilă la o simplă lectură: Creangă vorbeşte în proverbe aşa cum se exprimă pictorul prin culoare, altfel spus el nu poate să se manifeste fără să apeleze la vorba ceea…

Mult mai importantă este descrierea mediului care a făcut posibilă naşterea şi dezvoltarea unui asemenea scriitor. Un autor care să respire mereu de-a lungul creaţiei vorba adâncă, rod al unei îndelungi experienţe, care să apeleze de fiecare dată la păţania altora fără să deranjeze nu poate să se ivească decât într-o cultură obişnuită cu vorbirea, cu taifasul, cu vocaţia şederii la taină…În acest caz, G. Călinescu are dreptate să afirme: Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subânţelesuri, aproape echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare, tuturor cunoscute, aşa încât opera literară să fie numai o reaprindere a unor elemente tocite de uz.”[2] Propunem cititorului un test: să-şi închipuie o clipă că fraza citată mai înainte s-ar referi la Proverbele lui Solomon din Sfânta Scriptură. Ni se pare că ea s-ar potrivi de minune şi ar descrie perfect mirascolul adâncimii proverbelor sapienţiale.

Vrem să sugerem în acest fel cât de vechi pot fi proverbele româneşti şi câtă experienţă înmagazinează zicerile, formulele care includ experienţele unui întreg popor, cuvinte pe care le rostim cu uşurinţă şi care ar merita uneori mici popasuri pentru a le savura parfumul. Ceea ce, într-un fel, acest capitol încearcă. Stilul e omul însuşi, spunea Buffon opunând fondul comun de idei expresiei personale. Dar stlul defineşte şi un popor. Iar asemănarea dintre popoare ne poate spune multe despre fondul comun, fie etnic, fie spiritual.

Cum se ştie, deşi conform Scripturii, toţi ne tragem din neprihănitul Noe, acesta a avut trei fii, iar poporul român, se trage din Iafet, spre deosebire de cel evreu, care a consrvat proverbele lui Solomon, şi care este de origine semită, urmaşi al lui sem, se pare cel mai mare dintre cei trei fii ai patriarhului. De aici, sau şi de aici, provin şi multe diferenţe:

Mai mult, stilul fiind legat de limbă păstraeză un caracter autohton, inseparabil de geniul unui popor, exprimat prin idiomul său. Din aceste două raţiuni s-ar părea că dintre elementele operei literare, fond şi formă, stilul este cel mai sustras influenţelor străine. Această opinie este însă dezminţită de istoria literară care demonstrează că, în momente diferite, chiar şi la scriitorii cei mai originali şi viguroşi, stilul se modifică în urma influenţelor străine exercitate. În anumite epoci şi domenii când o anumită literatură se află sub influenţa unei şcoli literare străine, stilul este în primul rând şi în mod evident imitat.”[3]

          Învăţatul Paul van Tieghem, cu mulă vreme în urmă, deplângea lipsa studiile precise şi exacte asupra stilului celor mai mulţi dintre marii scriitori: „dacă ar fi întreprinse cu metodă, dacă mai ales vocabularul ar face obiectul unei cercetări atente, fără îndoială că s-ar putea determina în multe cazuri, contribuţia elementelor străine şi influenţa lor asupra expresiei şi a artei însăşi.”[4]

            Într-un remarcabil studiu publicat în 1969, folcloristul şi etnologul Nicolae Constantinescu făcea pertinenta observaţie că în Amintiri din copilărie nu doar autorul apelează la expresii speciale, ci „majoritatea personajelor se folosesc de proverbe şi zicători, dar cele mai multe aparţin scriitorului însuşi şi capătă valori noi, stilistice, în contextul operei.[5] Vom consemna, pe urmele sale, specificul câtorva eroi.

Smaranda, mama autorului, foloseşte următoarele proverbe şi zicători:

Ori cum ar fi tot îs mai aproape dinţii decât părinţii.

E sătulă de copii „ca de mere pădureţe”.

Omul învăţat, înţelept va fi, iar pe cel neînvăţat slugă-l va avea.

De spovedanie fugi ca dracu de tămâie..[6]

Merită remarcat faptul că modernismul sau setea de învăţătură de care dă dovadă mama sunt rodul ascultării unor sfaturi din literatura cultă: Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.[7]

Ştefan, tatăl autorului, nu are aceeaşi opinie despre învăţătură, arătându-şi dispreţul pentru carte, dar îl suspectăm că se preface, o spune mai mult ca să-şi încerce nevasta şi copilul, să vadă dacă sunt motivaţi, cum am zice astăzi. Şi e normal să nu se arate entuziasmat:

N-ai auzit, întreabă el, că unul, cică, s-a dus bou la Paris, unde o fi acolo, şi a venit vacă?

Decât la oraş codaş, mai bine-n satul tău fruntaş. Aici este cazul să subliniem că această concluzie nu este exclusiv rodul gândirii lui Ştefan a Petrii, ci are origine cultă, cum s-ar zice, chiar Creangă ajutându-ne să aflăm că sursa este bisericească: „Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală, căci auzise ea spunâd la biserică, în “Parimei”, că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea.

Dacî-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să citească.

Are să înceapă a-i mirosi a catrinţă.

Vorba tatei: condacul umple sacul şi troparul hambarul.[8]

               Dumnezeu este ocrotitorul

Nu există nici o îndoială că tânărul Ion Creangă avea cunoştinţe solide de Biblie pe care şi le însuşise la Seminar. Interesant este faptul că aceste cunoştinţe sunt topite de-a lungul întregii sale opere, dar cel mai remarcabil aspect constă în faptul că el nu abuzează de aceste cunoştinţe şi le foloseşte nu doar la locul lor ci şi doar atunci când trebuie. Iată, de exemplu, în cunoscuta poveste Capra cu trei iezi, cum lasă el eroii în seama lui Dumnezeu. După ce îşi sfătuieşte copiii cum să se poarte şi primeşte asigurări din partea lor că vor fi ascultători, Capra concluzionează fericită: “Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!”

Un asemenea adevăr este exprimat explicit de Solomon:  Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa![9]

Iar copiii – iezişori, bine crescuţi şi bine educaţi, răspund în acelaşi spirit: Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.

Expresia să te-ajute Dumnezeu este foarte frecventă în vorbirea curentă a românului, iar sub forma Doamne-ajută este şi mai des întâlnită. Ea apare şi în Psalmul  37. 39-40:

            Scăparea celor neprihăniţi vine de la Domnul; El este ocrotitorul lor la vremea necazului. Domnul îi ajută şi-i izbăveşte; îi izbăveşte de cei răi şi-i scapă, pentru că se încred în El.

În Isaia, cap. 50, vers. 7: Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine.

Să ne întoarcem la povestea lui Creangă:  capra iese şi se duce în treaba ei, iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: “Pereţii au urechi şi ferestrele ochi”. [10]  Şi, în adevăr, evenimentele care urmează demonstrează că pereţii au urechi, ceea ce spusese şi Solomon:

Nu blestema pe împărat nici chiar în gînd, şi nu blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s-ar putea întîmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, şi un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele.[11]       

                        După ce mănâncă un ied, lupul „se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul!  - Să-ţi fie de bine, nănaşule! - A!... ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: “Că toată pasărea pe limba ei piere”.[12] Ceea ce nu este chiar ce spune proverbul biblic din cap. 10, vers. 25, dar tot ne sugerează o pieire după faptă:  Cum trece vîrtejul, aşa piere cel rău, dar cel neprihănit are temelii veşnice.          

Totuşi, când vine vorba de pieire, noroc cu Dumnezeu care este al tuturor. Moş Ion Roată şi chiar şi boieri contemporani lui ştiau acest lucru şi-l exprimau. Întâlnindu-se să discute despre planul lor referitor la unirea Ţărilor Române, un boier spune:”Numai Dumnezeu să ne-ajute!…Şii dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!” Şi ca să fie şi mai convingător, scriitorul adaugă: “Le dă el pilde (boierul, n.n.) câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta biserică în toate zilele, mai bine de 1.850.[13]

El dă bunuri materiale

Cum dă şi de ce dă, adică după ce principii împarte Dumjnezeu darurile nu este treaba nimănui, pentru simplul motiv că darurile sunt ale lui. Drept care Creangă povesteşte, vrând, totuşi, să găsească o logică umană, pe care, până la urmă, tot el o va infirma:”Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila.”[14] În Vechiul Testament profetul Iona spune cel mai direct că el ştie despre Dumnezeu că este milos, iar în Noul testament, mila este una din caracteristicile cele mai de seamă ale Domnului Isus. Apostolul Pavel le scrie evreilor: Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.[15]

Şi pentru că omul de cele mai multe ori îşi face griji şi pune deoparte ce I-a dat Dumnezeu, fiindcă “ După viaţă este şi moarte”, îşi pune întrebarea, odată cu un erou al lui Creangă: De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere? [16]    Angoasă care-l cuprinsese şi pe răbdătorul Iov:  De ce mă tem, aceea mi se întîmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte! – Iov 3,25.

Dar de multe ori se întîmplă să li se stingă candela, să vină sărăcia peste ei, să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui, să fie ca paiul luat de vânt, ca pleava luată de vîrtej? – Iov, 21-17-18.

Celui rău de ce se teme, aceea i se întâmplă, dar celor neprihăniţi li se împlineşte dorinţa – Proverbe 10,24.

Nici o nenorocire nu se întîmplă celui neprihănit, dar cei răi sunt năpădiţi de rele – Proverbe 12,21.

Tuturor li se întîmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă; cel bun, ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure! – Eclesiastul 9,2.

            Şi fiindcă fiii împăratului din basmul Harap Alb aveau ce mânca, nu era cazul să se  lupte cu un urs şi să-şi pună viaţa în pericol, evident că se întreabă, nefiind ei asemeni celui mic, sortit unui destin de excepţie: Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.[17]

                                                                           

---

[1] Vianu, Tudor, Ion Creangă, în Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 260.

[2] Călinescu, G.,  Ion Creangă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 357.

[3] Tieghem, Paul van, Literatura comparată, Bucureşti, EPLU, 1996, p. 79.

[4] Idem, p. 81.

[5] Constantinescu, N. , Elemente paremiologice în Amintiri din copilărie, în Analele Universităţii Bucureşti, anul XVIII, nr. 2-1969, p. 142 şi urm.

[6] Apud Constantinescu, N. , op. cit., p. 143.

[7] Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, p. 159.

[8] Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, p. 143.

[9] Proverbe, cap. 3, 58.

[10] Creangă, Ion, op. cit., p. 16.

[11] Eclesiastul, cap. 10, 20.

[12] Creangă, Ion, op. cit.  p. 18.

[13] Creangă, Ion, Moş Ion Roată şi unirea, ed. cit., p. 253.

[14] Creangă, Ion, Dănilă Prepeleac,  în ed. cit., p. 29.

[15] Evrei, cap. 2, vers. 17.

[16] Creangă, Ion, Povestea lui Stan Păţitul, în ed. cit., p. 66.

[17] Creangă, Ion, Harap Alb, în ed. cit., p. 83.