Nichita Stănescu
este, aproape cu certitudine, cel mai important poet român din a doua jumătate
de secol XX. Spunem aproape şi nu cu certitudine, fiindcă ne aflăm într-o
perioadă în care poezia română triumfă, în ciuda regimului comunist totalitar.
În ciuda, deşi poate mai bine ar fi să spunem tocmai de aceea. Spiritul
veacului este un spirit zăvorât în dogme, gândul e chircit, presa există doar
de formă sau e transformată în foi volante de lozinci care cântă ideologia
marxist-leninistă, puterea
sovietelor, apoi epoca de aur cu geniul Carpaţilor, şeful de stat şi de partid
căruia, iată, noi şi acum evităm să-i scriem numele. Nu-i scriem numele fiindcă
a distrus case, instituţii, sate ca să-i fie eternizată existenţa – boala
tuturor tiranilor: o
miopie care-i face incapabili să privească dincolo de ei.
În condiţiile unei arestări a cuvântului, doar
poezia mai putea grăi, prin dreptul ei etern de a se exprima în metafore. Şi
românul, născut sau nu poet, a exploatat din plin această singură breşă de
existenţă culturală, literară şi, în ultimă (sau primă instanţă) umană. Şi
astfel se face că în pofida propagandei generalizate, a cenzurii
instuţionalizate, în acest colţ de lume se naşte, înfloreşte şi dă roade
Poezia. Slujitorii - ofiţerii şi soldaţii ei – căci Măria Sa Poezia are tot soiul de curteni la palat) se
cheamă: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioan
Alexandru, Ioanid Romanescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu,
Marin Sorescu. Şi mulţi, mulţi alţii.
De ce spunem despre
Nichita Stănescu atât de clar că este cel mai important?
1.
El înnoieşte
exprimarea, făcând trecerea de la poezia prozaică la poezia metaforei,
întorcând poetul la uneltele sale: cuvântul şi sensurile lui.
2.
Debarasează
poezia de utilitate, Nichita Stănescu redându-i poetului dimensiunea de homo
ludens şi poeziei latura de poveste a vorbei, uitată de pe vreme când Anton
Pann se jucase cu nişte nevinovate cuvinte.
3.
Nichita
Stănescu îşi risipeşte viaţa nepăstrând nimic pentru sine, dând totul acestei
mirese care nu se lasă niciodată sedusă pe de-a-ntregul.
4.
Poezia lui
fecundează printr-o tratare originală a universului poetic nu doar generaţia
lui, ci şi pe cele următoare, până azi şi până va mai exista limba română.
Puţini poeţi au mai putut face astfel, ei pot fi număraţi pe degetele unei
singure mâini: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu. Poate şi Lucian Blaga.
Câteva date
biografice, atâtea cât să ne permită individualizarea omului. Se naşte la
Ploieşti, în ultima zi a primăverii anului 1933. Este anul în care s-au nascut
mulţi viitori scriitori. Provine dintr-o veche şi obişnuită familie românească.
Asta din partea tatălui. Dinspre mamă se trage dintr-o familie de ruşi, bunicul
lui fiind chiar general. Mama lui e rusoaică curată, ceea ce-l îndreptăţea pe poet să spună prietenilor “ce mare poet au pierdut
ruşii că s-a stabilit bunicu-meu aici!”. Era o glumă, dar putem adăuga ceva:
numai din amestecul acesta de rase s-au creat premizele naşterii unui geniu.
Cel puţin aşa susţin antropologii. După ei, doar amestecul dintre două rase, dar nu foarte depărtate,
oferă şanse unor exemplare de excepţie.
În Ploieşti urmează
şcoala elementară şi liceul. Intră la filologie, se însoară repede cu o fostă
colegă de liceu, apoi, toată viaţa va fi înconjurat de prieteni şi de prietene.
Viaţa lui nu-i mai aparţine: cine-l cunoaşte îl îndrăgeşte. Avea atât de mulţi
prieteni încât erai obligat să te întrebi dacă avea, cu adevărat un prieten. Tot la Ploieşti, probabil, descoperă amestecul
dintre comic şi tragic, seriozitate şi haimanalâc. Mai târziu va scrie:
Dovadă că nu
pot vedea fără martori
E copilăria,
adolescenţa mea
Dublând
nefiinţa acestei secunde
Cu nefiinţa ei
de cândva.
Ah, râsu’ plânsu’
Ah, râsu’ plânsu’
Mă bufneşte
când spun
Secunde vechi putrezind în secunda
De-acum.
Deşi în luna în
care avea să împlinească 24 de ani i se publică mai multe poezii în Tribuna şi Gazeta literară, dintre toate găseşte cu
adevărat reprezentativă poezia 1907, căreia mai târziu îi va schimba titlul în Ardea
spitalul cu bolnavi cu tot:
Ce vis ciudat
mă străbătu azi- noapte!
Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
Şi flăcările sfârâiau în cărnuri
Râs alb cutremurat, de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu
azi-noapte!
Ce râs de ziduri prăbuşite
Strivind sub ele urlete,
clipite
Şi razele căzute ale lumii.
Şi luna… cum mai fulguia
azi-noapte
Pe străzile
pierdute-adânc în vis…
Şi cum mai
fulguia pe cărnuri aspre
Desfrâu de
flăcări şi de vis ucis!
Poetul este
descoperirea profesorului Dumitru Micu, acesta îl recomandă lui Ioanichie
Olteanu de la revista Tribuna din Cluj şi altor poeţi şi critici
literari din Bucureşti.
Volumul Oase
plângând a fost scris în Iugoslavia, în 1982, când i s-a decernat Cununa
de aur a Festivalului de poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă). E o
carte dictată unui priet, poetului Adam Pustojici, într-un ritm de mitralieră
de companie. Versurile sunt inspirate de vederea unui album reprezentând
reproduceri după sculpturile lui Bogdan Bogdanovici.Poetul are convingerea
originii sale divine:
Dacă scuturi din mine
Toţi strămoşii mei,
Până la urmă,
Până la urmă
Va cădea din
mine
O stea!
Ce viaţă,
doamne se mai înghesuie
Să curgă
Printre doi
stâlpi!
Tot timpul mă
gândesc
Ce-o fi gândit
tatăl meu
În secunda în
care
A murit!
Strigătul de
dragoste
Al unui balaur
Către balaură?
De el însuşi,
şi, şi
Şi, - că de ce
el însuşi?
Obsesia cuvintelor, a necuvintelor, obsesia Cuvântului
sunt prezente şi aici:
Nu-mi stâlci, Ioane cuvântul
Auzindu-mi-l!
Cuvintele sunt
pruncii pe care-i alăptăm
Cu viaţa
noastră.
Cuvintelor nu
le plac decât gloria,
Sângele şi
cuţitul.
Cuvintele sunt
taţii care nasc taţi,
Sunt cei care
se spintecă
De dor de
muierea cuvântului.
Văd trei
vulturi zburând în aer.
Dar nu-i văd
cu ochii,
ci-i văd cu
verbele mele(…)
Poezia este
văzută ca sânge care curge mistuitor prin vine, dar şi ca joc. Niciunui poet nu
i-a plăcut mai mult să se joace cu cuvintele ca lui Nichita Stănescu. S-a
păstrat o poezie din timpul când era elev în clasele elementare:
Într-o zi
cam pe la prânz,
Gheorghiţă
mergea cu-n mânz
Cum mergea cu
mânzu-agale
Îi ieşi un hoţ
în cale
Hoţul fiind
bandit din fire
Îi luă mânzul
cu grăbire
Gheorghiţă
rămase cu buza umflată
Că n-a avut cu
el o bâtă lată
Chiar după ce
va trece prin gravele Laus Ptolomaei, 11 elegii, Nichita va visa
la jocul simplu şi pur al poeziei din copilărie. La jocul cu incantaţii grave,
argheziene:
Ieri, gura mea
sângera,
Azi,
sângerează cuvintele mele!
Nu cântecul
privighetorii,
Adame,
Ci înţelesul
cântecului ei!
Vai de capul
Creierului
Meu!
Mă leagăn ca
un
Elefant
Spre cimitirul
elefanţilor!
În acest joc el nu
se sfieşte şi includă şi destinul lui şi al prietenilor, ba chiar al tuturor
fiinţeleor, cuvântătoare sau nu.
Numai eu şi cu
tine,
Proştii,
idioţii, lipsiţii de ideal,
Unul
se-nmulţeşte prin cuvinte
Şi altul prin
semne.
Şi, totuşi, te
întreb: de ce
Şoarecele de
câmp
Vrea să nască
şi naşte şoareci de câmp?
Tinele din acest
poem este sculptorul Bogdan Bogdanovic.
Nimeni nu s-a
străduit mai mult ca Nichita Stănescu să dea o definiţie cuvântului, el este,
din acest punct de vedere, cel mai înverşunat lexicograf. Este îndrăgostit atât
de mult de cuvânt şi, în acelaşi timp, atât de speriat încât îşi va boteza un
volum de versuri Necuvintele –apărut la Editura Tineretului,1969.
Fie că vorbeşte
despre sine, fie că se gândeşte la Eminescu, Nichita ajunge la cuvânt:
Limba, adică
verbul,
adică alergarea verbului în jurul
substantivului!…
cum bate
ceasul pe care l-am auzit amândoi,
nu bate timpul pământului, ci-l rămâne.
Rămânerea
pământului pe loc
e verbul ce
alunecă înnebunit
în jurul
numelui locului.
Ah câte oase
rupte
cât sânge
vărsat
câţi de ochi
smulşi
câte de gâturi
fără de cântec de lebădă
decapitate…
A numi locul –
se numeşte
istoria morţilor celor care s-au născut.
Pe-aici pe la
noi
În verbul
român,
Atâţia născuţi
au murit
încât
a vorbi
aproape înseamnă să fii în viaţă,
a scrie
înseamnă
să nici să-ţi
mai apsă de trup,
să rămâi şi
când nu eşti
cum bunăoară
Eminescu
care acum se
uită încruntat la mine
şi se încruntă
şi mai tare
şi-mi zice
parcă:
“n-ai zis prea
bine
Sara pe deal buciumul sună cu jale”.
Dragostea, fireşte,
nu poate exista în afara cuvântului, materia e amorfă fără cuvinte. Pentru nici
un poet român cuvintele nu au atâta materialitate ca la Nichita. Ele stau, în
adevăr, aşa cum ne spune Scriptura, la temelia luminii, a creaţiei:
Pe urmă ne
vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la
o margine-a orei,
Tu – la
cealaltă,
Ca două toarte
de amforă.
Numai
cuvintele zburau între noi,
Înainte şi
înapoi.
Vârtejul lor
putea fi aproape zărit,
Şi deodată,
Îmi lăsam un
genunchi,
Iar cotul mi-l
înfigeam în pământ
Numai ca să
privesc iarba-nclinată
De căderea
vreunui cuvânt,
Ca pe sub laba
unui leu alergând.
Cuvintele se
roteau, se roteau între noi,
Înainte şi
înapoi,
Şi cu cât te
iubeam mai mult, cu atât
Repetau,
într-un vârtej aproape văzut,
Structura
materiei,de la-nceput”.
Poetul ştie
aceasta: “Scrisul şi poezia în special este lucrul cel mai specific uman, este
faptul, acţiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ea
reprezintă specificul omului, ea reprezintă libertatea lui. Tehnică au şi
păianjenii, tehnică putem descoperi şi la furnici, ca să nu mai vorbim de
superbele arhitecturi ale ale termitelor.
O
oarecare tehnică are însuşi
cosmosul, soarele, dar sentimente, sentimente nu au decât oamenii.Şi când mă
refer la sentimente, mă refer la cele exprimate. Un sentiment nu există decât
în momentul în care el este exprimat. Deci rolul poetului în societate este să
exprime sentimentele contemporane
mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor lui, mai apoi ale prietenilor
pretenilor lui, după aceea ale oraşuluii lui, ale ţării lui, ale continentului
lui, ale lumii în genere.
A comunica este
sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru
sine poţi gândi, pentru sine poţi plânge cu lacrimi. Pentru sine poţi râde în
hî şi în ha! Dar pentru ceilalţi, în procesul comunicării se comunică prin
cuvinte”.
În 1975, Nichita
Stănescu era deja impus şi faţă de critica de specialitate şi faţă de publicul
larg. Editura Minerva îi publică o selecţie din toate volumele în
populara Bibliotecă pentru toţi, cu o prefaţă semnată chiar de
directorul editurii, criticul literar Aurel Martin. Iată-i opinia: ”Versatil,
Nichita Stănescu trăieşte voluptatea contactului cu varietatea. Aidoma
copilului. Jucându-se. Generos, grav, responsabil, inocent, închipuindu-se când
în quadriga romană, când în vecinătatea lui Ptolemeu, când cu Toma Alimoş, când
în Carpaţi, când pe meleagurile lui Enghidu, când prinţ indian, când la puterea
Aleph, când în încleştarea de la Mărăşeşti, când în cea teribilă cu Limita.
Limită (relativă sau Absolută) numită Cunoaştere, Cuvânt, Necuvânt, Punct,
Alpha. Entuziast sau sceptic, melancolic sau surâzâtor,eroic sau grotesc,
poartă măştile lui homo ludens. Ale unuia care posedă, însă, conştiinţa
tragicului existenţial”.
Acelaşi observă caracteristicile împlinirii poeziei sale, autenticitatea stării
lirice:
- Sinteza
individuală
- Noutatea reală a
viziunii
- Originalitatea problematicii
- Însemnele
inconfundabile ale universului imaginar
- Tensiunea trăirii
- Ineditul
perspectivei
- Natura,
fără pereche, a discursului poetic.
Acelaşi critic
atrage atenţia că “e, în poezie, un moment al angajării, al personalizării, al
opţiunilor, al dispariţiei “şcolilor”, al coexistenţei celor mai felurite
moduri de comunicare lirică. Moment al alegoriilor, al metaforizărilor, al
denudării imaginii, al noţionalizărilor, al acusticii lexicale, al
obscurizărilor, al violării sintaxei, al obliterărilor şi al deschiderilor
universale, al evadării din concret şi al obsesiei acestuia, al panoramei şi al
coborârii pe verticala esenţelor, al sinesteziilor şi al desfacerii limbajului
de ispitele figurativului, al incifrărilor şi al explicitărilor, al beţiei de
cuvinte şi al economiilor parcimonioase, al gesturilor tradiţionaliste şi al
replicilor contestatare, al nostalgiilor romantice, al exploziei suprarealiste
şi al nevoii de echilibru şi armonii clasice, al acostării în transcedent şi al
reificării, al obsesiei începuturilor şi al devinărilor oraculare, al euforiei
şi al blazării, al politicului, al apoliticului, al comunicabilităţii şi al
incomunicabilităţii, al ideii de pur şi de impur, de certitudine şi de
incertitudine, al dezbaterii etice şi sociale, al explorării straturilor
subconştientului şi inconştientului, al perspectivei grave şi a celei
umoristice, al sentimentalismului şi al detaşărilor, al ironiei şi al
autoironiei, al meditaţiei filosofice şi al contemplaţiei aeriene etc.,etc.,etc.”
Am citat această lungă frază în speranţa că vom încerca să învăţăm din ce se
hrăneşte poezia. Dacă, în adevăr se hrăneşte cu ceva şi nu este doar ”piatra
din capul unghiului a Universului”, cântecul stelelor, momentul la care face trimiteri Iov:
atunci când
stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie,
şi când toţi
fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.
În poemul Andru
plângând, criticul Eugen Simion vede “elegia pură a cuvântului creator, un
simbol, pe scurt, al genezei artei”.
Iată poezia în întregimea ei, mărturie a dependenţei
poetului de Cuvântul primordial:
Trec prin
starea acestui suflet
posibile
existenţe –
un năvod
mortal ce smulge în sus
totul,lăsând
numai absente.
Las locului
această-nfăţişare
Şi o adorm, şi
o îngheţ,şi o ţin
În pură
suspendare
A celor care
n-au venit şi vin.
Nimic nu
rămâne el însuşi mai mult
Decât o foarte
singură dată.
Nu sunt
vinovat că trăiesc
Într-o lume
într-una schimbată.
Numai un gând
dacă-l întorc de la tine,
Numai regăsesc
apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun
mărturie-n genunchi despre-aceasta,
Cuvinte pentru
nici o ureche ridic.
Decade piatra
în inima mea,
Rămân în
centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu
sunt un cuvânt
Adormit la
tine pe limbă.
Altădată, sub forma unei definiţii aparent simple,
Nichita Stănescu atinge zonele profunde ale cugetului şi simţirii:
Poezia este
ochiul care plânge
Ea este umărul
care plânge
Ochiul
umărului care plânge
Ea este mâna
care plânge
Ochiul mâinii
care plânge
Ea este talpa
care plânge
Ochiul
călcâiului care plânge
O voi,
prieteni,
Poezia nu este
lacrimă
Ea este însuşi
plânsul
Plânsul unui
ochi neinventat
Lacrima
ochiului
Celui care
trebuia să fie frumos,
Lacrima celui
care trebuia să fie fericit.
Jocul
cuvintelor, jocul cu orice cuvânt sunt vizibile pretutindeni. Poetul le rosteşte, le dă de-a dura după ce le-a numit şi
le-a pipăit, parcă, de teama că rămase în loc să nu ruginească sau să
putrezească. “În altă parte (Cântec), sugestia
poetică se desprinde dintr-o poziţie existenţială mai bine marcată: e
chiar suferinţa colosală de a fi, pentru a vorbi în
limbajul poetului, durerea lui sînt în acest complicat şi poetic regim al modurilor verbale:
A fi tu
însuţi, o, ce răbdare absurdă.
Cuvintele se supun
aici, ca peste tot, voinţei creatoare şi adesea ele sunt chemate să exprime
nişte realităţi ipotetice, schimbându-şi sensurile, fragmentându-se după
dorinţa poetului. Nichita Stănescu e, ca puţini scriitori români, un
comediograf superior al cuvântului şi rareori aflăm, ca în excelentul poem Frunză
verde de albastru, o mai categorică dovadă de fineţe tehnică. Aici totul e
potrivit pe dos, oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins şi noţiunile sunt
formulate, liric, prin noţiuni ce se opun. Totul pare un joc vinovat, dar nu-i
decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a
forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite.”
Limba română
“Din învăţaţi
proşti, sau din nepricepuţi băgători de seamă ai poeţilor, o grea şi gravă
superstiţie s-a preluat drept adevăr în tehnica misterului. Misterul mai întâi
nu are tehnică. Mai apoi, misterul ţine de existenţă, iar nu de reprezentarea
ei.
Dar iată despre ce
este vorba: este vorba despre aşa-numitul lucru asupra cuvântului. O
absurditate, o lipsă de bun simţ şi o lipsă de gust vădeşte acel căruia i-ar da
prin minte că s-ar putea lucra asupra cuvântului. O prostie şi o neînţelegere
vădeşte acest slogan semidoct. Ca şi cum, Doamne Dumnezeule, am putea să lucrăm
asupra mâinii cu cinci degete înfăţişând-o nemuririi cu şapte degete”.
Evident, dreptatea
este de partea poetului Nichita Stănescu. Cercetătorii mediocrii şi profesorii
de elementară în dorinţa de a-i stimula pe elevi să înveţe nu s-au mulţumit cu
sloganul pus de fiecare dată pe seama nu ştiu cărui geniu la modă, conform
căruia talentul este 99% transpiraţie şi doar 1% inspiraşţie, ci au vrut să
ilustreze cu Mihai Eminescu, dând singurul exemplu pe care îl ştiu, chit că şi
acesta e prezentat pe tavă de altcineva, ei doar l-au preluat: ultimul vers din
prima strofă a poemului Luceafărul. “Ca de obicei, s-a dat de exemplu pe
cel mai mare, pe cel mai de seamă, pe singuraticul de primul de Eminescu. Ce
strigau în cor cei care-i citeau manuscrisul, iar nu sufletul? Cu o voce de
scapete şi în cor de copii castraţi pentru son de biserică gotică piţigăiau:
poetul lucrează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un
singur-singuratic cântec”.
Că nu de muncă e
vorba în cazul creaţie şi nici cel puţin de muncă asiduă, o dovedeşte şi faptul
că vedem zilnic zidari transpiraţi, nu 99 “, ci 100%, dar capodopera încă nu se
iveşte. Concluzia lui Nichita e corectă şi redată într-o formă nimicitoare, un
mic pamflet ca o lovitură de bici: ”Au confundat, vai lor, starea de ecou a
poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvântului. S-a confundat
talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci
încărcaţi cu vorbe şi cuvinte.
Nici pomeneală de o
atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă din timpul
investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt”.
Urmează, în acelaşi imn, un îndemn demn de Ienăchiţă
Văcărescu, dar într-o formă net superioară. Un imn de slavă închinat limbii
române şi o chemare la luptă adresată celor ce vor trebui să apere zestrea:
Limba cea vie, vorbirea cea trăită nu încape nici în gramatici consfinţite de
Academie şi nici nu se potriveşte
cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa. Copii ai poeziei, cu limba pe limbă
călcând, reînviaţi.
Copii ai poeziei,
în război înving armele iar nu steagurile.
Copii ai poeziei,
mai vie este limba noastră decât orice scriere a ei. Potcoviţ-o cu potcoave de
aur! Sadoveanu, Arghezi şi alţi minunaţi potcovari ai limbii au ştiut-o că este
înhămată la drum lung.
Niciodată limba nu
poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.
Numele ei este
numele întregului nostru popor, viaţa ei e destinul acestui popor.
Mai doarme din când
în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie”.
